Piatra de aur

[Katya Sokorov]

Capitolul II
Partea I – Ciudat

“Și rezultatele mele duc la ...” începu Matt. “La ...” începu el din nou. “Cred cã am amețit... Nu poate fi... nu poate fi...” repetã el, șocat de rezultat.
“Ce s-a întâmplat ? Chiar ar trebui sã te culci, nu ai mai dormit de mult...” încercã ea sã îl linișteascã.
“Nu, nu ... nu am nimic. Dar am gãsit o bucatã ruptã din acel pergament undeva lângã o peșterã ascunsã de lângã Paris... și, dupã ce am cercetat, totul mi-a indicat... mi-a indicat...” începu el din nou. “... Mi-a indicat primul giga-continent, adicã primul continent...” murmurã el, mirat de rezultat.
“Adicã ? Știi, eu nu sunt geolog...”
“Citește aici !” spuse el și îi întinse o mânã de hârtii despre Pangaea (- cãutați pe net dacã nu știți despre ce e vorba –). Alicia privi cruciș hârtiile. “S-a format acum... pe... pe... pes... peste 300 de milioane de ani ?!” exclamã ea, șocatã.

“Cam așa ceva... teoretic, acela e momentul în care s-a format Piatra de Aur, și locația și momentul exacte sunt cunoscute, însã nimeni nu a ajuns acolo... vreodatã. Și nu prea avem nicio șansã nici noi fãrã un profesor de fizicã... fãrã cel mai bun profesor de fizicã.”
“Vrei sã spui cã...” începu ea, parcã privind prin hârtii.
“Vreau sã zic cã singurul mod prin care putem gãsi piatra este sã ne întoarcem în timp...” zâmbi el, apoi luã hârtiile din mâna ei și le îndesã într-un rucsac.
“Bine. Deci, ca sã înțeleg, ne întoarcem în timp, luãm piatra, apoi venim în prezent și totul e bine ?” întrebã ea, nelãmuritã.

“Nu, nu, nu !” spuse el, parcã acela era cel mai rãu lucru posibil. “Dacã facem asta e foarte rãu. Ai auzit de paradoxul bunicului ? Nepotul vine în trecut, omoarã bunicul, apoi nepotul nu mai poate exista dacã bunicul nu a apucat sã aibã copii, dar asta înseamnã cã nu a mai existat nepotul care sã îl omoare, deci bunicul nu a murit ceea ce i-a permis nepotului sã existe, iar bucla asta o ia mereu de la capãt, înțelegi ?”

“Deci... vrei sã spui cã dacã luãm piatra, bãtrânul nu mai are cum sã afle despre ea ? Și, deci, tu nu ai mai afla despre ea, deci nu mai putem sã o cãutãm, deci nu mai mergem dupã ea, ceea ce înseamnã cã nu va fi luatã de noi... deci... (aici se oprește puțin) Ahh, am amețit deja. ” râse Alicia.
“Da, dar ai înțeles... Deci, mergem, urmãrim cursul pietrei de-a lungul anilor, apoi când aflãm unde va fi în prezent ne întoarcem în prezent și o luãm, ai înțeles ?” zâmbi el.
“Cred cã da...” spuse fata și se aruncã pe pat, deschizând un vechi atlas de geologie. “Uhh... cred cã menționeazã ceva aici.” spuse Alicia și indicã un rând din carte. Matt îi luã atlasul din mânã și se uitã la autor.
“E... imposibil !” spuse el și repetã propoziția de câteva ori. Matt zâmbi și îi dãdu cartea înapoi. “Uh... știi cum îl cheamã pe cel care a scris pergamentele ?” întrebã el.
“Nu... spune-mi !”
“Percival Koyita... la fel ca pe autorul acelui Atlas.” zise el și scoase o carte groasã. “Percival Koyita... Aici ! Autorul unor atlase de geologie de succes, personaj misterios... nume întâlnit ºi la cercetãtori din Evul Mediu...” murmurã el.
“Dar dacã toþi ar fi o persoanã ? Știu cã pare o mare tâmpenie ceea ce zic, dar ... ar putea fi una și aceeași persoanã...” zise el, punând cartea lângã el.

(mai târziu)
Și mumia ieși din cavernã și puse mâna pe aventurier, trãgându-l în nisip pentru totdeauna...
Alicia închise cartea. “De ce trebuie ca toate cãrțile despre Egipt sã se termine cu nisip și mumii ?” mormãi ea supãratã.
____________________

Partea a doua vine maine sau diseara...