Darkmark RPG Forum / Lumea Vrăjitoriei / Aleea Diagon / Ceaunul Crapat

1 2 Next »

/ dreams flow

• Lexie se întoarse spre Ivy imediat ce femeia alungă chelneriţa. Putea spune că şi celelalte două erau acum atente dat fiind că se făcuse linişte completă la masa lor. Când auzi începutul vorbelor lui Ivy, viperina îşi închise ochii pentru câteva momente. Ştia toată povestea, mai mult de la Kurt, dar o ştia. Nu putea să creadă că Julieta abia acum aflase, însă nu voia nici să spună ceva pe acea temă. Era decizia lui Ivy când era pregătită să îi spună surorii sale.
  
  Tresări uşor când Ivy spuse cu atâta brutalitate că cei doi copii nenăscuţi muriseră. Ştia că toată poveste era pentru Julieta. Şi eventual pentru Evelyn, însă ea una nu vedea de ce Ivy voia să o bage pe fată în viaţa ei personală.
  Înghiţi în sec, apoi privi tavanul pentru câteva secunde.
  
  Familiile Malfoy şi Thibault treceau printr-una dintre cele mai grele perioade a viaţii şi anume prin suferinţa produsă de moartea unui membru al familiei.
  Lexie se simţea şi mereu se simţise mai apropiată de Kurt şi de familia lui decât de Ivy de aceea îi stătuse lui alături în tot acest timp. Cel puţin Ivy o avea pe Julieta, pe Isabella, care Lexie ştia că ţinea la Ivy enorm şi oameni importanţi care să o ajute să treacă peste asta.
  

• Isi musca buza inferioara si arunca priviri ciudate lui Ivy cand o alunga pe chelnerita insa ceru patru cafele pentru toate patru, trebuiau sa bea ceva nu sa stea acolo si sa se uite una la alta, barfind. Desi aici nu barfeau, erau ca intr-o intrunire de fete si povesteau diferite chestii, cercetasa ura barfa si de aceea prefera sa se de-a pe langa cand era vorba de asa ceva, prefera sa fie singura decat sa barfeasca.
  
  Inghiti in sec cand o auzi pe Ivy si ramase ca socata, pierduse bebelusii? Si ea de ce nu stia? De ce mereu afla ultima sau printre ultimii? Ura lucrul asta mai mult ca orice pe lume, insa nu avea sa se enerveze pe sora ei. Isi dadea seama cat de greu i era poate ca pierduse copii si reactia ce avea sa o aiba nu i era caracteristica, deobicei cand era mintita izbugnea in nervi si tipa, orice alt lucru de acest gen. O imbratisa, zicand:
  - Nu e nimic, poate ca nici nu ai putut sa spui, nu e usor sa zici lucrul asta. Oricum stii ca, Kurt nu m-a incantat niciodata da pai sa i vad mostenitorii prin casa. Spuse ea incercand sa o inveseleasca pe Ivy. Imi pare rau pentru..bebelusi. Mormai ea in cele din urma.

• Ivy închise ochii pentru o secundă, pentru că ştia că, dacă îi va vedea cineva, va citi totul în albastrul lor. Trăsăturile ei de obicei atât de calde, modelate fără grijă într-o expresie caldă precum lumina soarelui de vară, acum stăteau reci şi fără niciun rost, scopul lor suprem fiind să ascundă fiecare urmă de durere care o copleşea pe tânără.
  Auzind cuvintele surorii ei, o apucă o ciudată dorinţă de a se ridica şi a arunca masa de lemn din faţa ei, zdrobind-o de perete. Era sigură că, pentru doar o clipă, i se citise ferocitatea pe chip, însă se controlă şi îşi drese glasul, revenind la faţa lipsită de expresie şi ochii distanţi.
  Julieta nu înţelegea. Nimeni nu înţelegea, şi Ivy simţi că va exploda dacă va continua să ţină totul înauntrul ei. Voia să spargă ceva, să se descarce.
  În schimb, îşi ridică mâinile de pe masă şi le ascunse în poală pentru a le opri tremuratul, apoi se strădui să le zâmbească fetelor. Nu voia să deprime pe toată lumea cu supărările ei. Trecuse peste moartea gemenilor şi va reuşi să reziste şi prin perioada de tranziţie înapoi în lume.
  "Mulţumesc," spuse Ivy pe un ton mai blând decât credea că e în stare.
  Îşi drese glasul încet şi apoi luă o gură din ceaiul ei, acum simţindu-se ciudat din cauză că nu le lăsase pe fete să îşi comande fiecare ce voia. Se hotărî ca toate consumaţiile din ziua de azi să fie pe partea ei.
  "Să vorbim despre altceva," oftă ea, ridicând bărbia şi refuzând să se fie slabă din nou. "Povesteşte-mi ceva despre tine, Evelyn," spuse Ivy, întorcându-se brusc spre fată, cu ceaşca de ceai în mână. "Eşti la Hogwarts?"
  Era hotărâtă să ducă vorba departe de subiectul tragic şi morbid al decesului celor doi copii nenăscuţi. La urma urmei, ieşise din casă cu hotărârea că ziua aceea va rămâne consemnată în viaţa ei ca ziua în care Ivy Thibault îşi reînvia viaţa socială.

Continua sa ramana tacuta,simtind brusc ca nu avea ce cauta la masa aceea.Si mai ales simtea ca nu avea voie sa auda discutia dintre cele trei fete.Poate ca era o idiotenie,insa se simtea ca o a cincea roata la caruta luand parte la lucruri ce cu siguranta nu o priveau.Dupa ce auzi tot ce zisese Ivy,incerca sa se detaseze si sa nu auda schimbul de vorbe ce urma dupa.

Un mic zambet aparu pe chipul lui Evelyn cand Ivy i se adresa,hotarata sa schimbe subiectul.Evelyn nu ezita nici o clipa sa raspunda.
- Da,sunt in anul VI,la Cercetasi zise ea usor.Apoi trase aer adanc in piept si continua.Nu prea sunt multe de zis despre mine.Doar chestii banale si plictisitoare termina ea ridicand din umeri.Nu le va plictisi cu lucruri idioate despre viata sa.Le va spune doar ce trebuia spus.Nimic mai mult,nimic mai putin.

Lua o gura din cafeaua comanda de Julieta,simtind cum o arde pe limba insa nu schita nici un gest.In ultima vreme invatase cum sa isi ascunda reactiile la lucrurile ce-si pusesera amprenta pe viata sa.Chiar daca teama sa pentru foc nu va disparea niciodata,cel putin acum invatase cum sa o ascunda.
- Tu ai fost la Hogwarts? o intreba ea dupa cateva clipe pe Ivy,curioasa.

• Ivy o ascultă cu atenţie, deşi de obicei nu asculta lucruri care nu o priveau în mod direct, din simplul motiv că o plictiseau de moarte. Poate că dorinţa puternică de a schimba subiectul o făcuse să fie aşa de interesată, sau poate doar tonul vocii lui Evelyn, care îi amintea într-o mare măsură de vocea 'mamei' ei de la orfelinat.
  Se întrebă cum de fiecare subiect pe care îl infiltra în discuţie aducea tot la persoana ei, însă nu era chiar atât de înfumurată încât să creadă că era un lucru intenţionat. Îi zâmbi Evelynei şi începu să-i povestească de anii ei de Hogwarts, atât cât să nu plictisească.
  "Da, am studiat acolo, apoi am mai rămas un an ca profesoară de Ierbologie," spuse ea, făcând un semn cu capul către cartea ce rămăsese uitată pe masă, lângă farfurioara de porţelan în care trebuia să stea ceşcuţa de ceai. "Eu, în schimb, am fost o mândră Viperină, iubitoare de Vâjthaţ şi Magie Întunecată."
  Trecuseră de mult vremurile în care Ivy judeca oamenii după Casele din care făceau parte la Hogwarts. Acum i se păreau atât de neimportante ca patru mici furnici ce i se urcau pe gheată într-o după-amiază de octombrie. Deşi ştia că majoritatea prietenilor ei era foşti sau actuali Viperini, femeii îi plăcea să creadă că nu acela era criteriul pe care şi-i alese.
  Îşi întoarse privirea spre Lexie, despre care ştia că era Şefă-de-Casă la Viperini.
  "Apropo, cum merg lucrurile pe la Hogwarts, Lexie?" o întrebă ea, cu o nepăsare inocentă şi o răceală puţin ironică. Se lăsase o prăpastie aşa de mare între ele două, încât era sigură că nu va putea fii umplută nici după ani întregi de favoruri îndeplinite. Era ca şi cum ar fii fost condamnate pe veci la replici pe jumătate reci, cuvinte pe jumătate dure şi Expresii pe jumătate acre. Nici aşa, nici aşa. Pe muchie, de fiecare dată.
  
  OCC: Scuze că am stricat ordinea, dar am considerat normal ca Ivy să răspundă la întrebare...

• Lexie ascultă cuvintele Julietei şi ştiu că o dăduse în bară. Nu era indicat să încerci să glumeşti pe tema tristeţii unui om atât de adâncit în suferinţă. Însă ştia că o făcuse intenţionat, la fel cum ştia că şi Ivy îşi dăduse seama de asta. Îi aruncă o privire neliniştită, însă femeia reuşea să îşi menţină controlul foarte bine. Bun. Era puternică. Ştiuse asta dintotdeauna, însă înainte Ivy fusese puternică într-un mod curajos şi bun, iar acum o vedea din alt punct de vedere. Acum o vedea rece, suferind.
  
  Viperina ascultă vorbele lui Evelyn. Sinceră să fie, ea la rândul ei fusese destul de curioasă despre fată din prima clipă în care o văzuse. Voia să creadă că Evelyn era un fel de intrusă în discuţia de familie pentru că aşa se considera de multe ori şi ea. Lexie nu făcea parte nici din familia Malfoy, nici din familia Thibault. Aşa că de ce naiba să fie şi ea în mijlocul acelor lucruri oribile? Ce drept avea să stea în preajma unor persoane în doliu, să sufere cu ei? Se simţea pe din afară şi undeva ştia că ăsta era motivul pentru care voise să o excludă şi pe Eveyn. Din frică de singurătate.
  
  Oricum, era fericită să se schimbase subiectul.
  Deci Evelyn era o cercetaşă. Trebuia să îşi dea seama. Atitudine blândă, privire neînfricată, bunătate dusă la extrem. Cercetaşii erau nişte persoane extraordinare. Lexie ştia asta şi nu avea să o nege. Pur şi simplu viperinii erau mai pe gustul ei. Ei erau ca ea. Din nou, o făceau să nu se simtă singură. Şirul gândurilor îi fu întrerupt de vocea lui Ivy. Atitudinea pe care lexie şi Ivy o abordaseră era cea mai politicoasă. Nu se certaseră, dar nu mai erau prietene. Nu erau duşmani, dar nu erau aliate. Era ciudat cum totul stăte într-o balanţă aproape perfectă, îngheţată astfel cu răceala cu care se tratau reciproc.
  
  'Totul e bine,' spuse ea, ridicând din umeri. Nu dădu detalii. Nu simţea nevoia să o pună pe Ivy la curent cu nimic. Lexie ştia că nu o va ierta pentru modul în care îl rănise pe Kurt şi că nici Ivy nu o va ierta pe ea pentru faptul că alesese să stea de partea bărbatului în tot acel timp.

• Bine, poate facuse o gafa insa trecutul era trecut si nu il putea schimba. Ivy stia cat tine cercetasa la ea insa pe Kurt nu il avusese niciodata la inima si nu avea sa se schimbe asta, pentru nimic in lume. Atata timp cat nu vedea ceva extraordinar, adica sa faca el ceva extraordinar si bun, ramanea la aceeasi opinie. Poate ca nu era ea in masura sa faca asta insa judeca doar in mintea ei, desi mai devreme isi dadu drumul la cuvinte.
  
  Lua o gura din cafeaua ce i-o aduse chelnerita si observa ca nu era deloc zahar in ea, asa ca lua cele doua pliculete si le turna repede. Linistea se asternu peste cafenea si nici ea nu mai zise nimica, plimba de lingurita plictisita in cafea, ascultand ce aveau de povestit celelalte tinere de langa ea, insa era la fel de tacuta ca si cand ar fi intr-un cimitir si trebuia sa taci, pentru a lasa loc sentimentelor sa se exteriorizeze. Inghiti in sec si apoi mai bau cateva guri din cafea si brusc se ridica de acolo, simtea ca nu era la locul ei.
  
  - Uhm, cred ca o sa ma retrag. Va las sa povestiti in liniste,Murmura ea in cele din urma si se ridica iesind din cafenea, afara turna cu galeata sa ca se retrase cativa pasi inapoi si isi scoase bagheta.

Evelyn asculta cum Ivy ii povesti,la randul ei,despre anii sai de la Hogwarts.Zambi usor cand auzi ca ramasese ca profesoara de Ierbologie.Ea insasi iubea Hogwarts-ul si nu ar mai fi plecat niciodata din acel loc,insa sa devina profesoara era ceva la care nu se gandise.Si sincer,nici nu se vedea predand elevilor.Ea,care de obicei intarzia la toate orele.Probabil ca daca ar fi fost sa predea,elevii ar fi asteptat-o mult si bine sa apara.Insa stia ca nu pentru asta era facuta.

Ranji cand auzi ca femeia fusese la Viperini.Iubea competitia dintre case,insa niciodata nu o dusese la extrem.Tocmai de aceea si avea prieteni minunati din fiecare casa.Ii arunca o privire lui Lexie,zambindu-i pentru ca stia ca si ea era tot Viperina.Nu intelesese niciodata zvonurile despre Viperini.Erau o multime de persoane minunate in acea casa.Ivy si Lexie,plus alti cativa prieteni ai sai din acea casa,erau dovada vie.

Iar apoi brusc,Julieta se ridica.Inainte ca Evelyn sau oricine altcineva sa ii poata spuna ceva,fata plecase.O privi parasind barul apoi se uita la cele doua de la masa,parca cerandu-le ajutorul.
- Ce tocmai s-a intamplat? intreba ea.Stia ca era o intrebare idioata,era clar ce se intamplase : Julieta se ridicase si plecase.Insa era clar ca ceva se intamplase cu ea de plecase atat de brusc.

• Lexie clipi des în momentul în care Julieta se ridică de la masă. nu se aşteptase la aşa ceva, şi chiar nu putea să îşi imagineze ce era în mintea ei când ieşise pe uşă. Însă probabil că vestea legată de faptul că nu mai avea să aibă nepoţi şi că sora ei era divorţată îi dăduseră câteva motive pentru a vrea să fie singură. O privi pe Evelyn când aceasta vorbi şi îi zâmbi îngăduitor.
  
  'Presupun că sunt multe veşti proate pentru ea şi poate are nevoie de ceva timp să le proceseze,' îi spuse ea cercetaşei.
  Julieta nu vărsase nicio lacrimă, nu se arătase slabă sau neputincioasă. Amărăciunea se văzuse clar pe chipul ei, însă îşi ascunse complet suferinţa. Ori nu exista, ori femeia era o actriţă foarte bună.
  
  Viperina îşi drese glasul şi luă o înghiţitură din ceşcuţa ei de cafea neatinsă. Se strâmbă uşor, dându-şi seama că e amară, apoi îşi puse în ea un pliculeţ de zahăr şi puţin lapte din bolul de lângă ea. Amestecă apoi absentă în ceşcuţă.
  'Ştii, eu vin des aici,' spuse ea, din senin. 'Şi mereu m-am întrebat care e povestea acestui loc. Cum s-a înfiinţat.'

• Ivy nu asculta ce vorbeau cele două fete. Se uita la scaunul gol al Julietei. Ştia de la început că era posibil ca Julieta să nu o ierte niciodată pentru că nu îi spusese. Simţi un nod în gât, însă îl înghiţi repede, clipind des şi revenindu-şi. Era tristă, pentru că nu voia ca sora ei să o respingă chiar acum, chiar dacă ştia că lucrul acesta era inevitabil şi era vina ei că se întâmplase. Nu mă voi gândi la asta acum, îşi spuse Ivy celebra replică, pe care o citise de atât de multe ori în jurnalurile strămoşilor ei. Am suferit destul pentru o viaţă întreagă.
  Îşi privi aproape speriată mâinile încleştate în jurul ceaiului cald, apoi se uită la cele două fete care rămăseseră la masa lor. Roşcata Evelyn o privea pe Lexie cât timp Viperina vorbea ceva ce Ivy nu înţelese şi nici nu se străduia să înţeleagă. Îi privi buzele ei roşii cum se mişcă, apoi din nou mâinile pe lângă ceaşca de ceai. Mâinile ei erau atât de albe şi de fine, nelucrate, făcute parcă să stea doar în mănuşi de piele sau pe perniţe de puf. Îi venea să spargă ceaşca între mâini doar ca să lase cicatrici adânci pe palmele albe. Voia să fie plină de cicatrici, să se vadă fiecare lucru prin care trecuse până la vârsta de douăzeci şi cinci de ani.
  Se uită la Lexie întrebătoare, pentru că simţi cum liniştea se aşezase între ele. De ce nu mai vorbea ? De ce buzele roşii se opriseră într-un zâmbet nostalgic ? Despre ce era vorba ?