Darkmark RPG Forum / Coltul Creativ / Writers' Hangout

1 2 3 4 5 … 16 Next »

/ Equinox

Quote:-Detesc când nu-mi rãspunzi, am spus pe o voce joasã, dându-i de înþeles cã eram dezamãgitã. ªi detesc cã þie chiar îþi place cã adori sã faci asta.

Nu cumva e detest? Si vezi ca mai sunt vreo doua cuvinte prin tot capitolul. (tot detesc..)
Eh, nu conteaza
Mi-a placut capitolul, in special sfarsitul

Am corectat ce era de corectat. Ma rog, ma mir cum de ati mai citit capitolul cu atatea greseli..
Next next week

~Sa-mi spuneti daca scrisul e prea mic sau.. chestii de genul asta.

Capitolul 34

• Timpul deveni o noţiune inexistentă odată ce mi-am pus hotărârea în aplicare. Îmi reaminteam constant că nu aveam niciun motiv ca să mă tem de ceea ce ar fi putut urma- şi, în ciuda faptului că luptam împotriva a ceea ce simţeam, tot nu ajungeam la vreun rezultat concret.
  Nu a fost niciodată atât de naşpa să fiu eu însămi. De obicei cea mai grea situaţie este atunci când nu ştiu să aleg dintre o rochie şi o pereche trăsnet de blugi – sau, şi mai rău, să nu am bani pentru niciuna dintre ele. Dar de data aceasta terenul necunoscut pe care mă aflam se desfăşura până la infinit ; nu îi vedeam nici începutul, nici sfârşitul.
  
  Toată încrederea excesivă pe care o căpătasem de-a lungul timpului a devenit un simplu pretext pentru a nega ceea ce pare evident. Problema era că nu aveam idee în ce definiţii se încadra evidentul.
  Trecutul nu e făcut ca să revină în prezent. Inimile noastre bătând la unison propriul ritm, zgândărit de emoţie şi de nerăbdare. Atât de mult îţi plac amintirile? mă întrebase, cu un zâmbet slab în colţul buzelor. Ar fi fost penibil din partea mea să recunosc că avea totală dreptate – mă bucuram sincer că nu o făcusem. I-aş fi dat ocazia unei alte introspecţii obositoare şi inutile.
  Pur şi simplu ştiu cum se va sfârşi. Minţise, mai mult ca sigur. Şi mă minţeam pe mine doar ca să evit ceea ce era deja evident.
  Privirile noastre se întâlniră, deşi Sean era în cealaltă parte a încăperii. Am izbutit să descopăr umbra întrebătoare ce îl apăsa înainte să-şi întoarcă capul în altă parte. Această mişcare doar îmi mări doza de încăpăţânare acerbă ce trecea prin venele mele.
  Am înghiţit în sec şi am continuat să înaintez spre Melissa. Era atât de aproape, încât reuşeam să văd licărul relaxat din ochi, în ciuda şuviţelor castanii ce-i înconjurau chipul. Prea aproape. Noroc că Josh nu se afla pe aici.
  Ştiam că voi începe să vorbesc înainte să-mi dau seama de ideea ce-mi răsărise în minte. Ştiam că va durea ca naiba şi că voi regreta mai târziu, dar măcar voi scăpa de senzaţia de neputinţă şi vinovăţie.
  
  Orice, niciodată.
  - E reuşită petrecerea, nu-i aşa? întrebă Melissa, ca pentru sine, când am ajuns lângă ea. Se pare că toată lumea se distrează.
  Sigur, nu mă lua pe mine în considerare.
  - Mda, am aprobat-o, fără să mă sinchisesc să-mi ascund lipsa de chef. Am aruncat o privire scurtă prin încăpere, examinând entuziasmul tangibil a persoanelor din jur. A fost o idee bună.
  De obicei se aranja câte o petrecere cu ocazia sărbătorilor de iarnă - un eveniment simplu, absolut obişnuit, devenit deja plictisitor la superlativ pentru mine. Existau locuri mai bune în care să te distrezi.
  Am ridicat din umeri, fără să mai mărturisesc surorii mele că eu aş fi lucrat mult mai bine decât ea la capitolul organizare. Nu m-am deranjat pentru un asemenea detaliu mărunt.
  - Să sperăm că nu va strica nimic seara, oftă Melissa lejer, luând o sticlă de Pepsi de pe cea mai apropiată masă. Neatentă, mi-am plimbat privirea peste hainele cu care era îmbrăcată – un palton lung, gri, o pereche de colanţi, şi nişte botine cu toc care, pe cuvânt, păreau a proveni din dulapul meu. Am gemut mental, decisă să rezolv şi problema aceea în curând.
  - Mel? Trebuie să-ţi spun ceva.
  Probabil că sesizase schimbarea din tonul meu, fiindcă expresia de destindere de pe faţa ei fu înlocuită de seriozitate.
  La naiba, dacă nici măcar nu mă mai pot preface de dragul realismului… sunt jalnică.
  Când m-am întors pentru o secundă, am remarcat că Sean încă mă privea. Deliberat, aproape imperceptibil, am schiţat un zâmbet crud în colţul buzelor. El clătină din cap, dezvăluindu-mi dezaprobarea ce-l măcina.
  L-am ignorat. Aveam să mint, pentru că purul adevăr ar fi însemnat sinucidere curată.
  - Ştiu că e prea brusc şi neaşteptat..dar are legătură cu Sean.
  Răsuflarea mea se frânse , de parcă ar fi fost doborâtă de unduirea unei ierni nemiloase. Hotărârea pe care o luasem tremură uşor, însă ştiam că nu mă voi da bătută în faţa propriei neîncrederi.
  
  Evitam să o privesc. Evitam să dau peste orice impediment ce putea să-mi limiteze decizia.
  - Ce este?
  Probabil că unicul gest pe care l-am înfăptuit vreodată din iubire. Sau ce-o fi amestecul ăsta naşpa de trăiri contradictorii.
  Am încercat să-mi înlătur nesiguranţa. Să cred în ceea ce aveam să admit, şi să mă asigur că într-adevăr, va conta. Mi-am muşcat buza în timp ce-mi ridicam privirea, înfruntând sentimentul de nestrăbătut din ochii Melissei.
  Deoarece unele lucruri pot conta din nou. Pentru mine… pentru toţi.
  - Am vorbit cu el şi.. vrea să vă împăcaţi, am minţit, cu vocea la fel de pătrunzătoare şi amară precum o şoaptă. Mi-am dres glasul, apoi am continuat să întrebuinţez aceeaşi metodă pe care a folosit-o şi Sean împotriva mea, încercând să mă convingă că-l iubeam , de fapt, pe Josh. Nu te-ai uitat niciodată la el cu adevărat, Mel? Tipul încă te-ar accepta.
  Şi aşa s-a terminat. Simplu, frumos şi la subiect.
  Sau poate nu. Tăcerea grea ce s-a aşternut după prelegerea mea fu întreruptă de râsul sarcastic al Melissei.. ultimul sunet pe care aşteptam să-l aud.
  - Să ştii că nu a fost o glumă, am subliniat, subtil. A fost o minciună sfruntată, dar nu-i nevoie să afli şi asta.
  Ea îmi aruncă un zâmbet lipsit de amuzament.
  - Sunt sigură că n-a fost o glumă, spuse ea, şi-mi puse o mână pe umăr – o aprobare silenţioasă. Dar, totuşi.. nu crezi că , dacă Sean ar fi vrut într-adevăr să ne împăcăm, mi-ar fi zis direct? Ştii , mă cam ocoleşte.. şi acum te-a implicat şi pe tine. Eu am impresia că vrea să rămânen prieteni, nu altceva..
  Poate… M-am simţit răvăşită, ca şi când trebuia să accept ceva ce nu putea fi real. Melissa îmi înghiţise minciuna, dar era neîncrezătoare în privinţa lui. Vedeam asta din expresia gânditoare împrăştiată pe chipul ei. Furia mă cuprinse a doua oară, un fior fragil, neintenţionat, venit de nicaieri. Sora mea putea avea totul. Tot ce voiam eu.
  Ironia sorţii. Încercasem doar să găsesc nişte soluţii, însă am creat doar probleme...tuturor.
  - Dacă tu crezi asta..
  
  Ridicând din umeri, am plecat de lângă ea, fără să mă sinchisesc să-i mai aud apărarea. Nici nu ştiam unde mă îndreptam – cert e că atunci când am măsurat încăperea, Sean nu se afla acolo. La naiba.
  Am realizat că nici măcar nu-mi mai păsa de ceea ce credea Melissa- iar asta era o altă greşeală ireparabilă. Oare nu observase că mă îndepărtasem inevitabil de Sean de când intrase ea în peisaj?
  O singură certitudine se separă de restul presupunerilor – oricât de evident ar fi fost, oricât de precise erau faptele, Melissa va continua să se mintă singură. Până la un moment dat.
  Adierea glacială de iarnă m-a străbătut imediat ce am ieşit din clădirea liceului. Noaptea îşi filtra agonia prin lumina slabă a lunii, lumină ce dezvăluia fluturii de gheaţă îmbrăţişaţi cu ramurile dezgolite ale arborilor. Ninsoarea se oprise , însă troienele de zăpadă acopereau pământul cu veşmântul lor fragil.
  Bineînţeles, era acolo. La vederea lui, vinovăţia mă cuprinse în braţele ei, ţesând un tremur înăbuşit înăuntrul meu. Îmi amintea de tot ce am făcut.. de consecinţe. Şi de promisiunea de a nu mai răni din nou.
  În ciuda întunericului pregnant, i-am putut urmări cu uşurinţă neîncrederea din ochi.
  - Ei bine, am făcut-o.
  - Ce să faci?
  Suspiciunea se dezvăluia treptat în glasul lui Sean. Am oftat, dar am continuat să-mi ţin privirea pironită în neantul de gri.
  - Am încercat să rezolv lucrurile cât mai subtil. Logic că nu am reuşit.
  Ca un negru nebun după alb, tot doream să refac iţele complicate ce conturau normalitatea. Fireşte, problema era că nimeni nu înţelegea că voiam să clarific chestiunile.
  - Poate că unele lucruri nu pot fi rezolvate, răspunse Sean , cu un zâmbet vag pe buze. Poate că toate se complică din cauza noastră.
  - Nu mai fi atât de optimist. I-am dat un pumn în joacă şi timp de câteva secunde, m-am simţit de parcă nu se mai afla nicio ruptură între noi doi. Şi nu te mai stresa atâta, o să faci riduri prematur. Te-ai gândit că e posibil ca lucrurile să ia o altă turnură , fără ca noi să influenţăm nimic?
  
  Sean râse. I-am aruncat o privire plină de blamare, dorind să aflu ce vedea el atât de amuzant la afirmaţia mea. Speram doar să nu înceapă să guste din tiparele sarcasmului.
  - Nu cred că vrem să obţinem acelaşi rezultat, Lily.
  Câtă dispreţuire faţă de sine.
  Îndoiala persistă . Cum puteam face astfel încât minciuna să nu fie o alternativă de răspuns? Cea mai simplă alternativă, voiam să spun.. aveam şi eu demnitatea mea, la urma urmei.
  Se îndreptă spre clădirile ce se aflau vizavi de liceu, iar eu, în lipsă de oportunităţi, l-am urmat. Simţeam tăcerea dintre noi ca pe o fiinţă pe jumătate moartă dintr-un motiv încă necunoscut mie. Am trecut strada îngustă, urmărind cu privirea orice mişcare ce îi putea da de gol sentimentele. Dar Sean rămase impasibil.. impenetrabil.
  Cine a spus că nu va fi dificil?
  Se opri şi, ca o imitaţie proastă, m-am oprit şi eu. Cuvintele îmi stăteau pe buze, însă nu îndrăzneam să le rostesc; mai întâi aveam nevoie să mă asigur de luciditatea gândurilor mele. Să caut un echilibru..
  - Şi acum ce facem? am întrebat mohorâtă, accentuând fiecare cuvânt.
  Ezită pentru o clipă. M-am uitat la expresia surprinsă de pe faţa lui, la felul în care îi erau arcuite buzele, la şuviţa de păr ce îi acoperea neglijentă fruntea.... Şi, pentru o secundă scurtă, am crezut că totul se va rezolva de la sine.
  M-am înşelat. Indiferenţa fu înlocuită rapid de un alt zâmbet – ascuns, nepăsător.. hotărât. Vedeam o detaşare stranie întipărită pe faţa lui, de parcă întrebarea mea avea un înţeles special pentru el.
  - Nimic. Doar existăm.
  M-am încruntat. Ce spuneam eu despre dispreţuirea faţă de sine?
  - Ce…încurajator. Mi-am dres glasul cu subînţeles. Nu ai o definiţie mai bună pentru chestia asta?
  - Te las să o găseşti tu, decise Sean, candid. Scutură de pe umărul meu nişte zăpadă căzută de pe ramurile copacilor şi , imediat, mi-am dorit să simt emoţia aceea neobişnuită străbătându-mă. Singurul lucru pe care îl percepeam era frigul ce se impregnase în mine.
  
  Am suspinat, privindu-l cu o disimulare ce lăsa mult de dorit. M-am apropiat încet de Sean şi, fără să-mi dau seama, l-am îmbrăţişat. Singurul sunet pe care îl auzeam era bătaia sacadată a inimii lui, destrămând liniştea pătrunzătoare.
  - Spune-mi să plec, am murmurat , cuprinzându-l şi mai strâns. Nu mai vreau să rămân…
  Aproape că îi simţeam mirarea amestecată cu neîncredere pe propria-mi piele. Cumva, ştiuse că se va termina în felul acesta ; eu doar confirmam ceea ce el prevăzuse.
  Răsuflarea lui îmi mângâie obrajii, caldă şi persuasivă.
  - Dacă îţi spun să pleci, chiar o vei face? Vei trece peste toate, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat?
  
  Am vrut să zic ”Da”, însă am prelungit momentul, afundându-mă în îmbrăţişarea sa. Doream numai să mă întorc la normalitate ; sau , mai degrabă, să readuc amintirile la realitate.
  Mă trezeam, încetul cu încetul. Gândurile se înfiripau pe alocuri, dezvăluind adevărul.. un joc- unul în care nu trebuia să te reîntorci în trecut. Mă simţeam bine în îmbrăţişarea lui Sean , ca şi când ar fi fost ceva natural, firesc. Poate că, într-un final, m-am regăsit.
  Scârţâitul roţilor unei maşini , un claxon, şi apoi o bufnitură puternică, reverberară până în locul în care ne aflam. Cu o moleşeală tipica, m-am întors pentru a face un gest obscen şoferului care nu putea să nu-mi distrugă unica clipă de revelaţie.
  Dar am renunţat imediat. Ceva chiar nu părea a fi în regulă…

• Capitolul 35
  
  Mi-am întors privirea, sprijinindu-mi obrazul de umărul lui Sean , şi mi-am dat seama că cineva ne urmărea fiecare mişcare.
  Probabil că era aceeaşi persoană care aproape fusese lovită de maşina în trecere. M-am foit stingherită la vederea siluetei încadrate de întuneric , imaginându-mi de cât timp stătea acolo, privindu-ne pe furiş. Voiam să-i spun lui Sean că era timpul să-mi dea drumul din îmbrăţişare.. dar ştiam că acea sugestie ar fi avut ca urmare sfârşitul. Sfârşitul nostru.
  
  Mă întreb cum e să uiţi că iubeşti – oare ai simţi libertate, apăsare sau luciditate amară? Amintirile s-ar pierde printre clipe sau ai lupta pentru vechea existenţă?
  Persoana din apropiere se mişcă, astfel încât umbra ei se contură deasupra noastră. În tăcerea aşternută, am ascultat fiecare sunet – răsuflările regulate ale lui Sean, bătăile accelerate ale inimii mele şi paşii ce se îndreptau încet către locul în care ne aflam. Mi-am ridicat capul şi , din reflex, am încercat să disting ceva prin întuneric. Probabil că ar fi trebuit să mă îndepărtez, dar, sincer, abia îmi dădeam seama ce se întâmpla.
  În momentul în care privirile ni s-au întâlnit, Melissa mi-a întors spatele şi s-a îndreptat către liceu.
  
  
  *
  
  
  E clar că cine a spus că banii nu aduc fericirea nu a ştiut unde să se ducă la cumpărături, mi-am spus, plimbându-mi privirea peste sacoşele arhipline. Le-am trântit cu nonşalanţă pe patul din camera mea şi , văzându-le aruncate, mi-am dorit să am un dressing.
  Apoi, cu grijă, am scos cardul de credit al mamei- neoficial, sponsorul meu- şi m-am dus să-l pun la locul său. N-aveam idee dacă cineva aflase de felul în care îmi procuram eu hainele, dar mă simţeam norocoasă fiindcă nimeni nu îmi trântea un reproş în faţă. Bine, poate că Josh făcuse nişte aluzii pe tema aceasta de câteva ori, însă nu le-am dat niciodată importanţă.
  Tocmai coboram scările când am auzit o voce răsunând sfidătoare din spatele meu.
  - Ar trebui să fii mai discretă cu cardul acela. Măcar încearcă să faci economii la fiecare două zile, poate că aşa nu o să ne mai duci la sapă de lemn.
  
  Se părea că cineva tocmai aflase de sponsorul meu.
  Am oftat şi m-am întors cu faţa spre Melissa. Ultima dată când o văzusem cu adevărat fusese cu două seri în urmă; iar atunci sora mea mă văzuse cu Sean…
  Am râs discret. Mel aproape fusese călcată de o maşină acum două zile, în timp ce ne spiona – din cauza atenţiei mărite pe care ne-a acordat-o. Mi-am imaginat pentru o clipă cum ar fi fost dacă ar fi făcut accident din vina mea; oare cât de mare ar fi fost discordia?
  - Încă n-am cumpărat toate hainele din magazine. Deşi nu mai am mult, am completat, rezervată.
  Ea clătină din cap, iar din expresia aşternută pe faţa ei am înţeles că încă nu se resemnase cu dependenţa mea faţă de cumpărături. Melissa m-a urmărit în timp ce ascundeam cardul la locul lui, aruncându-mi din când în când câte o privire nerăbdătoare.
  Ce văzuse ea în seara aceea? Uitându-te cu ochii unui străin, puteai admite că fusese o îmbrăţişare între doi prieteni vechi. Dar Melissa nu era proastă; cu siguranţă remarcase răceala ce se lăsase între mine şi Sean după ce ei doi au ajuns împreună.
  
  Şi, la naiba, mi-era atât de ciudă. Mel nici măcar nu ne văzuse sărutându-ne – parte la care se putea ajunge foarte uşor -, ci asistase la un simplu gest de prietenie. Nu voi reuşi să neg dacă ea mă va acuza de aşa ceva, având în vedere că avea dreptate în celelalte zeci de situaţii în care eu şi Sean eram singuri.
  - Apropo , te-a căutat Josh mai devreme, mă anunţă ea, calmă.
  Am tresărit involuntar şi m-am gândit la cea mai rea variantă posibilă. Dacă Melissa i-a spus lui Josh despre mine şi Sean? Nu, nu, nu e posibil.
  - Nu a auzit de telefon mobil? am rostit cu sarcasm, încercând să-mi ascund tremurul din voce. Ce i-ai zis?
  - I-am spus să se aştepte la o raită mare prin Mall din partea ta.. şi cred că dezvaluirea asta l-a făcut să plece.
  Nu am putut rezista impulsului de a-mi da ochii peste cap. Dacă sora mea avusese o conversaţie atât de nesemnificativă cu Josh, atunci eu puteam continua să joc teatru. Simplu, fără nicio problemă.
  - Apropo, ce ţi-a spus Sean aseară?
  În timp ce o priveam cu atenţie pe Melissa, am derulat în minte seara aceea. Minciuna mea despre dorinţa lui Sean de a se împăca cu ea, minciună pe care nici acum nu ştiam dacă o regretam sau nu. Îmbrăţişarea pe care o primisem de la el când i-am mărturisit că voiam să refac lucrurile aşa cum au fost odată. Reproşul mut al surorii mele când văzuse tot ce s-a petrecut între noi.
  
  - Vrea să se împace cu tine, am repetat din reflex, fără să dau atenţie cuvintelor. Mi-a zis .. că îi pare rău, deşi nu a menţionat cu exactitate de ce.
  Foloseam tonul perfect. Păream preocupată de relaţia lor, dar nu îndeajuns încât să ajung să exagerez. M-am întrebat dintr-o dată cum ar reacţiona Melissa dacă ar şti tot adevărul, cap coadă, din ultimele luni. Ar face o scenă de isterie ca în filme? Mă îndoiesc. M-ar ierta? Nu sunt sigură. S-ar plânge în continuare de toţi banii pe care îi irosesc? Mai mult ca sigur.
  Ea aprobă cu o mişcare uşoară a capului, apoi îmi dădu un răspuns pe un ton degajat. Adevărul era că nu simţeam nimic, încercam să ţin capul sus.
  - Oh, sunt sigură că îi pare rău, murmură Melissa, ironică. La fel cum îţi pare şi ţie. Sau, mai clar spus, nu-ţi pare. De ce ai ascuns ce s-a întâmplat tot timpul ăsta ?
  - Să ascund ce ?
  Surprinderea din cuvintele acelea nu mă convingea nici măcar pe mine . O parte îndepărtată a minţii mele mă avertiza că Melissa ştia, că aflase după atâta timp adevărul. Dar mândria îmi stătea împotrivă, obligându-mă să neg în continuare.
  Si nici macar nu aveam curajul să o privesc în ochi.
  - Tu şi Sean.
  Simţeam cum inima îmi răsuna cu putere în piept, iar cele câteva argumente care îmi trecură prin minte se pierdură în ceaţă.
  
  - Lily, în momentul în care v-am văzut pe voi doi îmbrăţişaţi ,seara trecută.. am realizat că ştiam că se întâmplă asta de ceva vreme. Numai că nu voiam să recunosc nici în ruptul capului. Îţi dai seama de ce?
  Mi-am muşcat buzele şi am inspirat adânc. În ciuda voinţei mele, am clătinat din cap. Când vorbi, vocea Melissei nu era încărcată cu furie. Ci cu indiferenţă şi amărăciune.
  - Pentru că nu am crezut niciodată că eşti în stare să faci chiar pe toată lumea să te urască.
  Se îndepărtă de mine, atingându-mi în trecere umărul.

Yeey, capitole noi Lungi :> Imi pare rau ca nu l'am citit pe penultimul :3 Asa, sunt amandoua super Mi'a fost dor de Lily Dar tot cu Josh vreau sa fie
Am observat in capitolul 35 o greseluta, la inceputul paragrafului 2[dupa * ] "mi'am dorit ca sa am un dressing"
Abia astept sa vad cum se termina povestea, si sper sa scrii in curand un nou capitol
NEXT!!!

Multumesc, Alice ><

• Capitolul 36
  
  - N-ai putea să încetezi cu aroganţa ta ?
  - Mă mai gândesc.
  Şi eu care credeam că Josh va uita de răspunsurile sarcastice şi va fi în stare să poarte o conversaţie în limitele normalului. Am oftat prelung. Nu ştiam cum să-mi transpun gândurile în cuvinte – oare cum ar fi fost mai bine să încep? Hei, Josh, să ştii că acum două seri în urmă am umblat cu fostul iubit al surorii mele, dar să nu-ţi faci prea multe griji. Eu ţi-am spus doar ca să nu afli de la Melissa în persoană…
  Categoric, replica asta o voi păstra doar pentru mine. Şi când te gândeşti că nici măcar nu am ajuns la lucruri serioase cu Sean - doar ceva foarte natural pentru doi prieteni. Însă lumea privea acum ceea ce se întâmpla între noi cu ochi diferiţi. Până şi eu m-am întrebat dacă scuza cu “suntem doar prieteni” era adecvată. În ultimele zile, nu mai ştiam ce să cred.
  Era nevoie de mai mult decât o explicaţie ca să refac mersul firesc al lucrurilor. Acum nu mai conta nici măcar o mărturisire, oricât de sinceră ar fi fost – deja era prea târziu. Ceea ce mă scotea în sărite era faptul că nu făcusem nimic concret în urmă cu două seri.
  
  Am tresărit când Josh mi-a pus mâna pe umăr. Pe tot parcursul acelei zile, se purtase chiar mai straniu decât de obicei – evitând unele subiecte, zâmbind în momentele inoportune, şi păstrând o tăcere impasibilă atunci când voiam să-i aflu părerea.
  - E rândul tău.
  Am învârtit tacul între degete şi mi-am plimbat privirea de-a lungul mesei de biliard, încercând să-mi dau seama cum puteam trimite mai bine o bilă în buzunar. M-am aplecat peste margine, urmărind reflecţia luminilor pe bile şi zâmbind la gândul că voi câştiga mai mult ca sigur.
  - Hai să te ajut.
  În clipa următoare, Josh veni lângă mine şi îmi cuprinse umerii, luându-mi tacul din mâini. Deşi nu îi vedeam faţa, puteam să jur că avea veşnicul rânjet schiţat pe buze – simplă premoniţie de moment. M-am retras, iritată, însă el mă trase înapoi.
  - Trebuie să te îndoi de la mijloc şi.. trebuie să te duci în partea cealaltă a mesei ca să bagi bila aceea în gaură, mă învăţă el. Vocea sa purta o nuanţă fină de superioritate.
  - Pe naiba, am spus. Joc biliard de mai mult timp decât tine şi, logic, mă pricep mult mai bine.
  - Mă cam îndoiesc, replică el, nonşalant. Mereu te lauzi cu ce nu ai.
  - Punem pariu că nu-i aşa?
  
  Buzele sale schiţară un rânjet provocator, deşi surâsul nu i se reflecta şi în ochi . M-am uitat la el, încercând să descopăr motivul din spatele zâmbetului său impasibil. El ştie ceva ce eu nu ştiu, mi-a trecut prin minte.
  - S-a făcut, a acceptat.
  Nu ratez eu ocazia de a-l face de râs.
  Îi simţeam privirea aţintită asupra mea în timp ce mă aplecam peste masă. Am lovit uşor cu vârful tacului bila pe care dorisem să o trimit mai devreme şi am zâmbit atotştiutoare când am văzut că-şi va nimeri mai mult ca sigur ţinta. Se îndreptă încet spre gaură şi se opri.. la marginea ei.
  Temerile mele copilăreşti pieriră brusc , înlocuite de frustrare.M-am întors cu faţa către Josh , care avea pe faţă o expresie de genul: ” Ţi-am zis eu? “ . Urăsc situaţiile în care trebuie să-i dau dreptate, iar recunoaşterea acestui lucru în faţa lui era cea mai groaznică idee posibilă.
  - Nu-ţi dau niciun ban, am mormăit agasată.
  Am lăsat tacul să alunece pe masă, apoi m-am întors către el. Rânjetul lui se lărgi, semn că atinsesem un punct sensibil.
  - Nu vreau bani, nu-ţi mai face atâtea griji.
  
  Am răsuflat, uşurată pentru o secundă, dar apoi m-a cuprins teama. După expresia meditativo - sarcastică de pe chipul lui Josh, era clar că nu va urma o parte tocmai plăcută pentru mine.
  Apoi mi-a picat fisa.
  - Nu o să mă dezbrac pentru tine, l-am anunţat, mândră din cauză că mi-am dat seama de gândurile lui.
  Josh nu începu să râdă. Dimpotrivă, o cută de încruntare îi apăru între sprâncene.
  - Ce te face să crezi că aş fi interesat de aşa ceva?
  - Nu minţi, ştiu exact ce vrei.
  Mă urmări cu o privire dezinteresată, ca şi când văzuse de prea multe ori scena aceasta. Însă nu rezistă mult, pentru că după o clipă izbucni în râs.
  - Spre deosebire de tine, mie nu-mi place să neg , îmi explică pe un ton înţelegător, de parcă capacitatea mea de gândire se afla sub medie. Recunosc că treaba pare tentantă, dar cred că începi să te supraapreciezi. Eşti o partidă...
  
  Îmi evaluă conturul trupului cu o uşoară dezaprobare; am continuat să îl privesc în timp ce pe buzele lui s-a format un singur cuvânt.
  - … bunicică, încheie Josh.
  Am simţit cum mă cuprinde iritarea la auzul tonului său rezonabil. M-am gândit la toţi tipii cu care fusesem înaintea lui – şi niciunul dintre ei nu mă insultase în felul în care Josh a făcut-o în urmă cu câteva secunde.
  Mi-am încrucişat braţele şi am hotărât să rezist impulsului copilăresc de a-l pocni.
  - Atunci ce ai vrea tu de la o partida “doar bunicică”? am întrebat.
  - În afară de a te dezbrăca ?
  De ce a trebuit să ajungem tocmai aici?
  - Da, în afara de a mă dezbrăca, mi-am dat eu ochii peste cap.
  Începu să vorbească, iar pe măsură ce înainta, am simţit cum surprinderea mă cuprinse într-o îmbrăţişare ca de gheaţă.
  - Vreau să ştiu ceva, Lily. Cum te simţi.. să ştii că toată lumea te doreşte?
  
  Era o întrebare care ascundea multe motive în spatele cuvintelor ei. Vocea lui Josh, atât de calmă şi indiferentă, era mângâiată de un fior de ironie răutăcioasă. Nu genul amuzat, ci mai degrabă dispreţuitor. Mi-am înclinat uşor privirea, gândindu-mă de ce naiba trecuse de la amuzament la desconsiderare într-o singură clipă. Melissa nu i-ar spune, nu-i aşa? Nu a avut timp..
  - Chestia asta nu părea să te fi deranjat pana acum, am meditat.
  Întrebarea mea nerostită primi un răspuns imediat – un răspuns inevitabil.
  - Numai în momentele în care nu era vorba de Sean. Am auzit că te-ai distrat destul de bine în ultima perioadă cu el.

• Am citit capitolele dar mi-a fost lene sa comentez; shame on me X_X Anyway, am acum trei capitole >< Sa nu crezi ca scapi de mine :>
  
  Nu a fost niciodată atât de naşpa să fiu eu însămi.
  ~ mi-a placut cum a sunat asta
  Imi place mult contradictia dintre ce spune ea si ce gandeste - genial cum se opun si cum le exprimi ^^
  Mă întreb cum e să uiţi că iubeşti – oare ai simţi libertate, apăsare sau luciditate amară? Amintirile s-ar pierde printre clipe sau ai lupta pentru vechea existenţă?
  ~ partea preferata din capitol, desi era abia la inceput
  Mi-a placut mult si sfarsitul Cum a vorbit Mellisa cu Lily, a avut o incarcatura emotionala puternica totul >< Chiar ar trebui sa faci cariera din asta ^^
  Si ultimul capitol mi s-a parut fascinant; dialogul celor doi - scoti in evidenta foarte multe lucruri prin schimburile de replici Iar sfarsitul - iar ne-ai lasat in suspans :-w
  
  Abia astept next'ul ><
  

Mersi, Bell, I'm glad you like it >< Nextul vine candva saptamana asta

• Hehe >< We'll wait

(10 Jan 2012, 19:04)Desiree Rose Goth Wrote: - Nu vreau bani, nu-ţi mai fă atâtea griji.

Nu'ti mai face* In constructiile de genul se foloseste infinitivul verbelor

Asa, capitolul este genial Desi mi se pare ca discutia nu e prea productiva Incepe sa'mi para rau de Josh, adica Lily nu'l trateaza deloc cum merita, dar nici el Astia se iubesc dar le e frica sa recunoasca Si finalul e in aer, e destul de injrijorator, adica mna, a aflat de Sean :-S
Hai cu NEXTul!!! ><