Darkmark RPG Forum / Hogwarts / Oglinda lui Erised
« Previous 1 2 3 4 5 6 Next »
/ I wish that I could save you from the hurt

**Effy K. Dietrich** · 22 Oct 2011, 21:32

"I wish that I could save you from the hurt"

[Image: tumblr_ltfgum3fva1qfnzwbo1_500.gif]

Elisabeth & Rosalie

Lăsă o ultimă lacrimă să-i cadă pe faţa albicioasă, pe care a cărui obraji erau săpate şanţuri ale durerii, şi îşi luă privirea de la fotografia în care se regăseau ea şi tatăl său. Îşi închise ochii albaştrii , înconjuraţi de cearcăne adânci, ce dovedeau faptul că nu dormise de ceva vreme , şi îşi şterse într-un mod violent faţa, de parcă ar fi vrut să îşi rupă toată pielea şi să arunce masca aceea nefericită. Dar nu putea, asta era situaţia ei jalnică.
Deşi mama sa evitase să-i spună, în cele din urmă aflase. Tatăl său era în spital, cu arsuri grave căpătate în incendiul ce îi distrusese casa în care copilărise. Când aflase ar fi vrut să zboare direct la el, dar nu putea. Trebuia să rămână la Hogwarts şi să aştepte ca o idioată veştile, ce era sigură că nu aveau să vină prea curând.
Se ridică de pe patul moale şi ieşi ca o furtună din camera întunecată, fiind îndeaproape urmărită de pisica sa loială. Ştia exact unde să meargă, deşi ceea ce urma să vadă îi putea agrava situaţia şi aşa instabilă.
Apăsă clanţa argintie şi aruncă o scurtă privire în camera pustie, în mijlocul căreia se afla doar o singură oglindă veche şi prăfuită. Închise uşa cu grijă şi se apropie cu paşi temători de aceasta, păstrând totuşi o oarecare distanţă. Închise ochii şi trase aer în piept, în timp ce inima începea să îi bată mai tare. Nu era emoţionată, îi era frică, se temea de ce urma să vadă. Se temea să-l vadă zâmbind, când ştia că suferă. Nu voia să creadă acest vis amăgitor, dar dacă era aşa , de ce venisa aici? Făcu un pas în faţă şi deschise ochii. Îşi privi reflexia , cercetând orice părea a fi schimbat.
"Ei bine?.." Murmură ea cu vocea tremurândă, în timp ce auzi uşa veche deschizându-se şi o voce cunoscută strigând-o .

**Rosalie Vivienne Alden** · 22 Oct 2011, 22:19

Rosalie se indreptase cu pasi marunti catre incaperea in care se afla faimoasa oglinda a lui Erised. Nici macar acum dupa atatia ani nu putea sa inteleaga ce mai cauta acolo, de ce se amagea de fiecare data .. insa totul era mai presus de gandurile sale logice. Sentimentele o impingeau intr-acolo, de parca insusi demonul o impingea de la spate. Isi daduse ochii peste cap dandu-si seama ce baliverne putea sa ii debiteze mintea. Adoptase o expresie neutra in momentul in care vazuse usa care ducea catre acea oglinda pe care ea o numea oarecum blestemata. Voia sa plece, insa auzise un suspinat prelung, dar in acelasi timp discret de dupa usa imensa ce statea in fata ei impunatoare. Se hotarase intr-un final sa intre si o vazuse pe Elizabeth. "Elizabeth, ce e cu tine?!" , intrebase Soimeanca uimita. Se pare ca nu se intalneau in circumstante tocmai placute. Ar fi vrut sa fie altfel reintalnirea loc, caci nu se vazusera de ceva vreme, insa nu mai avea ce face acum. Fusese inevitabil. Se indreptase catre ea si o imbratisase in semn ca era aproape de ea ca o amica care ar asculta-o oricand ar avea vreo problema. "Deci ..?" Chiar spera ca fata sa ii povesteasca pasul sau, sa nu isi fi retras increderea fata de ea deoarece nu s-au mai vazut de ultima data cand fusesera in Padurea lui Dean. Suspinase si ea usor asteptand un raspuns.

**Effy K. Dietrich** · 23 Oct 2011, 13:08

Continuă să se holbeze la oglindă, încercând să găsească orice părea a fi schimbat. Cu cât cerceta mai mult, cu atât îşi dădea seama că imeginea reală şi cea reflectată sunt la fel. Fata din imagine arăta la fel de jalnică cum era şi ea. Cu părul castaniu ce deobicei stătea în valuri cârlionţate pe spate, acum era răvăşit, ochii de culoarea safirului înconjuraţi de niştea cearcăne îngrozitoare şi cozile ochilor inundate de boabe de rouă, buzele de un roz palid nu se mai arcuiau în zâmbetul ce-l purta de obicei, iar rochia albă din dantelă de pe ea arăta ca naiba. Pe scurt, parcă era scoasă dintr-un film de groază. Aproape că nu se recunoştea, nu îi venea să creadă că aceea era ea.
De ce îi arăta oglinda asta? Parcă trebuia să dea viaţă celui mai râvnit lucru din viaţa ei. Asta îşi dorea ea? Să sufere? Era ilogic!
Începu să tremure toată, de data aceasta enervată şi lăsă un suspin să-i scape printre buze. Lacrimile îi şiroiră iar pe obrajii îmbujoraţi. Simţea că nu mai rezistă. Un val de furie pe propria-i persoană o acapara.Îşi ridică mâna dreaptă şi îşi încleştă pumnul dorind să lovească acea imagine deflorabilă.
Dar chiar atunci două braţe delicate o înconjurară şi o voce caldă se auzi lângă ea. Putea recunoaşte vocea aceea oriunde. Îşi întoarse faţa obosită spre Rose, şi îi analiză o clipă chipul, ce exprima compasiune şi toleranţă. Buzele se arcuiră într-un zâmbet nefericit, acru iar ochii se închiseră instantaneu după ce auzi întrebarea. Nu voia să răspundă. În schimb îşi lăsă capul să cadă pe pieptul Şoimencei şi lacrimile să-i ardă blestemate în continuare. O strânse puternic în braţe .
"Rose...eu..." Încercă să-i răspundă la întrebare, dar nu reuşea de nici un chip. De fiecare dată când încerca să de-a glas acelor frustări şi probleme persoanle, îşi simţea buzele îngheţând sub durerea cuvintelor. Dacă o spunea cu vocea tare , simţea că se trădează atât pe ea, cât şi pe tatăl său.

**Rosalie Vivienne Alden** · 23 Oct 2011, 23:01

Facuse semn cu degetul ca nu mai era nevoie de cuvinte. Era clar acest lucru si nu isi dorea deloc sa o supere pe Cercetasa. Putea sa sesizeze din gesturile sale ca era extrem de dezamagita de tot, putea sa jure pentru ea ca si de viata. "Stai .. imi vei spune mai tarziu. Doar calmeaza-te acum." Ii facuse semn catre doua fotolii dintr-un capat al camerei care pareau atat de confortabule in acea clipa, incat ar fi dat orice sa stea macar cateva clipe pe ele. Observase ca Elisabeth nu se impotrivise, lucru ce o imbucura, insa mersese intr-acolo de parca se afla in transa, iar acest fapt chiar o ingrijora. O intelesese, totusi. Putea sa banuiasca de ce nu era bine, cu siguranta probleme in familie sau cu prietenii, dar in acelasi timp stia ca trebuie sa astepte pentru un raspuns din partea sa. In acest moment fata avea nevoie de un sprijin, de o persoana care sa ii fie alaturi pe cat se poate, nicidecum de o voce cicalitoare care doar punea intrebari si nimic mai mult.

**Effy K. Dietrich** · (This post was last modified: 24 Oct 2011, 22:29 by Effy K. Dietrich.)

Se bucura enorm că Rosalie nu insistase să i se destăinuie; nu se simţea pregătită, chiar deloc. Deşi acea durere suflestească o sfâşia pe dinăuntru, rupându-i inima mică şi fragilă în mii de bucăţi, ce se împrăştiau în întrega-i fiinţă, ducând mai departe suferinţa , parcă mai greu era să spună acele cuvinte blestemate. Chiar dacă întreaga situaţie era clară, tatăl său era într-un mare pericol, întreaga sa persoană nu voia să spună acest lucru cu voce tare, astfel recunoscând şi acceptând realitatea. O mică parte din ea încă spera la acel "happy-ending" întâlnit deseori în filme, dar care în viaţa din lumea mizerabilă şi crudă în care trăia era o raritate.
Se ura pentru laşitatea de care dădea dovadă. Ţinea la tatăl ei, ceea ce era şi normal, dar asta nu trebuia să îi influenţeze judecata. În acel moment era dezgustată de ea însăşi, de faptul că în ciuda educaţiei pe care o primise, şi în care fusese învăţată că în astfel de situaţii trebuie să trateze totul la rece, să fie puternică , acum se comporta ca o victimă. De fiecare dată când mama sa îi repetase "fi puternică, nu-ţi pierde calmul, nu-ţi trăda sentimentele" dăduse din cap aprobator, fără a se gândi dacă va fi cu adevărat în stare să o facă la timpul potrivit. Se pare că nu, nu putea.
Se aşezase lângă Rosalie mecanic, nefăcând acest lucru din proprie voinţă, doar la o comandă a subconştientul. Lacrimile îi curgeau în continuare, tăcute şi reci precum moartea, prelingându-se pe obrajii palizi şi asprii, iar ochii urmăreau o linie a infinitului, prezentă numai în mintea sa bolnavă. Îşi ridică privirea spre micul geam , prin a cărui oglindă pătrundeau încet , ca învinse ultimele raze ale amurgului roşiatic. Privi fascinată acea imagine . Deşi în mod normal îi plăcea să simtă căldura razelor pe pielea sa rece, acum apusul o întrista. Pentru că îl asocia cu sfârşitul a ceva atât de frumos.
Îşi muşcă dureros buza şi îşi plecă privirea înapoi spre Rosalie, pe a cărui chip se vedea înţelegerea şi compasiunea simţită.. Îi studie atentă trăsăturile, fiind copleşită de recunoştinţa pe care o avea faţă de ea, şi pe care nu ştia cum s-o mai exprime, datorită amalgamului de simţiri dinăuntrul său.
"Mulţumesc, Rose." Reuşi în cele din urmă să articuleze, cu vocea tremurândă şi alte lacrimi gata să cadă.

**Rosalie Vivienne Alden** · 25 Oct 2011, 21:50

"Cu placere!" , rostise brusc, de indata ce Elisabeth rostise aproape scoase cu clestele cele doua cuvinte. Suspinase usor, dar nu isi putea da seama de ce. Pur si simplu nu se simtea deloc in largul sau si nu era vina fetei, caci se bucura foarte mult ca avea macar o companie si stia ca era una extrem de agreabila, desi in acel moment stia ca nu se simtea prea bine. Trase adanc aer in piept si in clipa in care inchisese ochii ii revenise in minte o imagine din copilarie pe care nu o mai vazuse niciodata. Lupta dintre tatal sau si Porrin si clipa in care Ginny a fost furata din bratele mamei sale care parea muribunda de la atata durere si planset. Avea doar doi ani, cum sa retina asa ceva?! Se pare ca acum era posibil. Apoi .. acea tragica secunda in care a aflat ca Jake a murit. Parte din viata sa a disparut atunci si tot parte din viata sa i-a ramas si acum in suflet, in coltisorul lui secret si perfect, alaturi de Asla. Se spune ca perfectiunea nu exista .. ei bine, ea a avut parte de ea, alaturi de Jake, dar fericirea nu le-a durat prea mult .. stranse medalionul intre degete cu putere, dupa care isi deschise ochii lasand doua lacrimi sa ii curga foarte lin pe fata.
De ce ?! De ce exista atat de multa suferinta?! De ce nu putea avea iubirea vietii sale langa ea?! Multe intrebari si niciun raspuns.

**Effy K. Dietrich** · 26 Oct 2011, 11:07

Zâmbi atunci când Rosalie rosti acel "Cu plăcere" , deşi ochii încă erau înecaţi în boabe de rouă sângerii şi reci ca moartea. Ţinuse prea mult timp sentimentele în ea, crezând că le are sub control, că acestea nu o pot conduce pe drumul întunecat ce pornise de bună voie, dar era exact opusul. Cu cât le strânsese mai mult în inima sa mică şi fragilă acestea se adunaseră tot mai multe şi mai puternice, iar dorinţa lor de a-şi extinde graniţele suferinţei devenise tot mai puternică, până ce destrămaseră acea barieră dintre suflet şi trup , ce constituia ultima apărare e fetei împotriva exploziei de trăiri negre. Deşi era foarte conştientă de acest lucru, nu făcuse nimic, continuase să se amăgescă că totul este în ordine, când de fapt înăuntrul ei se ducea un război haotic, care părea că nu se mai termină şi în care nu mai ştia care parte era cea bună. Vedea totul ca prin ceaţă, de parcă acea viaţă nu era a ei, şi ea era un simplu spectator al durerii.
Îşi ridică ca un robot capul când auzi suspinatul lui Rose, şi îi urmări direcţia în care aceasta privea, dar care ducea spre un drum necunoscut de ea, probabil era drumul spre trecutul Şoimencei. Clipi de câteva ori, deşi chipul ei nu trăda nici o expresie şi aşteptă următoare reacţie a prietenei ei.
Pentru o clipă uitase de toate lucrurile ce o aduseseră în acel moment lângă ea, dar îşi aminti imeidiat ce văzu blestematele "picături de ploaie" căzând pe obrajii lui Rose. Îşi muşcă dureros buza inferioară şi îşi acoperi faţa cu mâinile, simţind cum un val de furie pe propria persoană o cuprindea. Ea o făcuse să-şi aducă aminte de amintirea dureroasă ce acum nu-i mai dădea pace. Ea o făcuse să sufere; se ura pentru asta.
"Îmi pare rău, Rose!" Zise pe un ton hârşâit, aproape ţipând în timp ce se ridica instabilă de pe fotoliu. Se depărtă o clipă de ea şi îşi acoperi faţa cu mâinile, în momentul în care îşi zări reflexia în fereastră; nu mai voia să se vadă, să vadă blestemul pe care îl avea şi pe care îl dăruia involuntar celor din jur.

**Rosalie Vivienne Alden** · 26 Oct 2011, 18:02

Pentru o clipita se blocase fiindca nu stia de ce Elisabeth isi ceruse scuze. Abia apoi a sesizat ca fata se referea la ceva la care nici macar nu facuse. A oftat brusc, caci simtise nevoia asta, dupa care rostise uimita: "Nu, nu e vina ta!" Tonul sau a sunat chiar grabit pentru a accentua adevarul. Se asezase din nou pe fotoliul acela din catifea albastra pe care il iubea atat de mult, dupa care se uitase la fata Cercetasei. Abia acum o putea evolua corect si concret: parea bulversata, distrusa de ceva anume, insa ea nu putea ghici despre ce era vorba. Banuia, insa chiar nu se putea baza pe asta. Voia sa ii ceara daca dorea sa ii povesteasca pentru a se descarca, dar totusi .. chiar nu stia cum sa ii spuna pentru a nu parea bagacioasa. Suspinase.
Nici acum nu putea sa realizeze ce cauta aici. Pur si simplu simtea ca nu este locul sau in incaperea unde se afla Oglinda lui Erised, desi nici sa plece nu o lasa inima, chiar deloc. Trase aer in piept facandu-si curaj pentru cuvintele urmatoare. "Haide .. acum .. fa-ti curajul sa imi povestesti. Indrazneste!" Se muscase de buza. Nu voia sa fie prea directa, insa fusese mult prea tupeista de aceasta data si incepea sa se caiasca pentru asta deja doar prin observarea fetei Elizei.

**Effy K. Dietrich** · (This post was last modified: 06 Nov 2011, 14:29 by Effy K. Dietrich.)

[font=Georgia][i]Deşi preţ de mai multe clipe fusese o linişte de mormânt, Elisabeth avea senzaţia că aude ţipătul cuiva. Nu era unul disperat, nu cerea ajutorul. Auzea un ţipăt al cărei destinaţii era ea. Între pereţii minţii sale uneori bolnave , răsunau extrem de enervante ecourile vocilor tuturor persoanelor care îi spuseseră cândva că este un nimic, că este o molimă pe acest pământ. Niciodată nu le luase în considerare vorbele răutăcioase, urmând mottoul pe care părinţii săi i-l băgaseră pe gât încă din copilărie: " Taci, îndură şi luptă!" Niciodată nu ripostase , nu îi jignise, dar asta nu însemna că toate acele cuvinte n-o afectau. Pierduse foarte multe nopţi gândindu-se le jignirile primite, de fapt încercase , în zadar uneori, să se convingă că nu e aşa.
Îşi dădu încet mâinile la o parte şi o privi pe Rosalie, uşor surprinsă , şi totuşi bulversată. Ar fi vrut să-i mulţumescă că încearcă s-o convingă că acele două lacrimi nu erau vărsate din cauza ei, dar parcă vorbele nu-i mai ieşeau printre buzele palide. Nu o credea. Ştia foarte bine că acele amintiri dureroare fuseseră aduse în prezent de ea, şi de egoismul pe care îl arăta uneori.
Şi totuşi nu mai spuse nimic, doar suspină şi se aşeză pe fotoliu. Îşi împreună mâinile pe genunchi şi îşi lăsă iar gândul să zboare departe de acea cameră, peste barierele timpului, în încercarea de scăpa de gândurile negative şi amintirile pe care le crezuse moarte, dar care o bântuiau la fel de dureroase .
Îşi ridică privirea spre Rose, şi deschise gura uşor surprinsă când aceasta îi ceruse să-i povestească motivul suferinţei sale. Îşi forţă corzile vocale să lase silabele să se împletească în cuvintele alea blestemate, şi în acelaşi timp încercă să câştige lupta ce dura de atât de mult timp , cu trecutul ei. Închise ochii strâns, nemaidorind să vadă nici o culoare, să simtă ceva şi îşi mişcă buzele încet, reuşind în cele din urmă să bolboroseacă ceva cât de cât coerent.
"La o zi după ce a început anul şcolar, a fost un incendiu acasă şi..." Făcu o pauză lungă în care îi reveni în minte imaginea chinuită a tatălui său, şi o lacrimă rece se prelinse pe obraz " Tatăl meu a fost prins în el..." Se opri brusc, începând să tremure toată şi îşi dădu seama că nu mai poate continua.

**Rosalie Vivienne Alden** · 27 Oct 2011, 15:21

Deschise gura si o inchise la loc. Nu putea sa raspunda nimic la acest fapt. Ce putea sa ii spuna? Nu existau cuvinte sa descrie asa ceva. Singurul lucru care ii trecuse prin minte atunci era ca tatal Cercetasei murise, insa spera din tot, tot sufletul sa nu fie asa. Inghitise in sec la acest gand si isi daduse din instinct peste gura. Bine facuse, caci desi buzele sale nu rostisera nimic, gandurile sale nu au fost tocmai prea placute. De fapt, deloc, ar putea spune! Isi inchisese ochii lasand din nou o lacrima cristalina sa ii curga pe chip. De ce era atat de sensibila in ultimul timp? Buna intrebare, fiindca nici ea macar nu stia. De ce trebuiau sa existe astfel de momente in care fericirea nu putea fi posibila nici macar inconstient? De ce?! Atatea intrebari fara raspunsuri. Se incruntase usor, dupa care murmurase pe un ton trist: "Si cum e acum?" Nu putea sa zica mai mult, dar nici nu trebuia .. Elisabeth intelesese cu siguranta ideea de baza. Spera ca tatal sau sa fie cat mai bine, in special pe zi ce trece.

Darkmark RPG Forum / Hogwarts / Oglinda lui Erised « Previous 1 2 3 4 5 6 Next » //  / I wish that I could save you from the hurt

Darkmark RPG Forum / Hogwarts / Oglinda lui Erised
« Previous 1 2 3 4 5 6 Next »
/ I wish that I could save you from the hurt