Darkmark RPG Forum / Hogwarts / Oglinda lui Erised

« Previous 1 2 3 4 5 6 Next »

/ Impossible dreams

Ora 12 seara. O noapte fumurie acoperea domeniile castelului, invaluindu'le intr'o aura de mister. Bolta cereasca isi aprinse miile de felinare, una cate una, dar acestea erau prea slabe ca sa lumineze indeajuns. O dara de praf argintiu se odinhnea pe Turnul Cercetasilor, in timp ce Bell se chinuia sa adoarma in patul sau cald. Off, degeaba tot incerc, m'am plictisit deja!! se gandi ea si se dadu jos din pat. Arunca o privire in jur si oberva ca toate cercetasele dormeau bustean. Inclusiv Rose, sora ei, sforaia incetisor, cu un zambet dulce intiparit pe chip. Cine stie ce coreeni mai viseaza si ea! chicoti Bell, si se indrepta spre cufarul de la capatul patului. Il deshise cu un scartait incetisor, si scoase un halat turcoaz. Il lua pe ea, isi cauta papucii sub pat si bagheta. Cobori in camera de zi, unde ultimii carbuni veseli scoteau un sfarait incurajator si se indrepta spre tablou. Ii lua ceva timp pana reusi sa o trezeasca pe Dna Grasa, apela chiar la cateva injuraturi subtile, pana ce aceasta ii dadu drumu.
Iesi pe coridoarele intunecate, iar sentimentul de aventura isi facu deja loc. Se gandi unde sa mearga, pana ce ii veni o idee geniala. Oglinda lui Erised!! Vreau sa o vad!! isi spuse ea. Urca la etajul urmator si cauta camera de care ii povestisera niste prieteni. O gasi in sfarsit si intra. Era acolo: o oglinda mare, cu o suprafata usor boltita si fumurie, cu o rama din aur masiv. Deasupra erau scrie niste cuvinte in latina Erised stra ehru oyt ube cafru oyt on wohsi. Se aseza pe jos in fata ei, isi incrucisa picioarele si se lasa purtata de dorinte. In scurt timp se vazu alaturi de bunicul ei, acesta fiind mai tanar si fericit. O barba alba domina barbia ascutita, iar ochii verzi ca smaraldele straluceau de incantare. Fata vroia ca aceasta clipa sa dureze la nesfarsit, dar fu intrerupta de un scartait al usii..

Alice deschise uºa ºi spre surprindera ei o gãsi acolo pe Bell.
-Scuze, nu ºtiam cã eºti aici, nu vreau sã te deranjez, dar, pot ºi eu sã rãmân?
-Sigur, intrã, o îndemnã Bell.
Alice pãºi uºor încercând sã nu facã zgomot ºi se aºezã lângã Bell în poziþia Lotus. Privi pe fereastrã. Cerul semãna cu pânza celui mai talentat pictor din câþi existã. Nuanþele de albastru închis se împleteau ce cele ale norilor albicioºi ºi cu depãrtatele puncte strãlucitoare într-un mod care te fãcea uºor sã vrei sã zbori printre acei nori.
Întoarse privirea spre oglindã ºi cu coada ochiului o vãzu pe Bell zâmbind. Pe suprafaþa oglinzii, în locul lui Bell stãteau acum toþi cei pe care Alice îi iubea ºi de care îi era dor: pãrinþii, bunicii, veriºorii, ºi prietena ei cea mai bunã care acum sigur dormea liniºtitã într-un pat din Londra, în lumea Încuiatã.

Bell fu intrerupta de aparitia neasteptata a lui Alice. Nu o deranja deloc, o considera ca o prietena foarte draguta, si avea nevoie de cineva in clipele acelea. Sa nu fie singura, doar cu oglinda si amintirile ce devenisera vise imposibile. Incercand sa faca o conversatie, Bell intreba:
"-Alice, tu ce vezi cand te uiti in oglinda?"
"-Ii vad pe toti cei care imi sunt dragi, dar departe de mine. Parintii, bunicii, verisorii si cea mai buna prietena Incuiata. Dar tu ce vezi?" zise Alice, zambind.
"-Eu ma vad in bratele bunicului meu, dar din pacate e doar o amintire pentru ca el nu mai este printre noi" raspunse Cercetasa, cu o urma evidenta de tristete in glas. Simtea ca lumea i se prabuseste, ca tot ce construise pana atunci se clatina asemeni unui castel din carti de joc: toata pacea in care incercase sa'si invaluie sufletul si perdeaua trecutului pe care o arunca din cand in cand asupra celor mai frumoase amintiri din viata ei, toate erau acum spulberate de imaginea fericita a unui vis imposibil. Nu vroia sa redevina slaba si vulnerabila, cum fusese ani intregi dupa moartea lui, dar erau momente ca acesta in care durerea pur si simplu nu'i mai incapea in suflet. Nemairezistand, lasa cateva lacrimi sa cada peste obrajii palizi. Alice nu le observa insa, iar fata le sterse cat de discret putu. Nu vroia sa o intristeze si pe ea, dar mahnirea ei era mult prea evidenta..

Bell Evans Wrote:Nu vroia sa o intristeze si pe ea, dar mahnirea ei era mult prea evidenta..

Atât de evidentã încât Alice o observã ºi ºopti:
-Îmi pare sincer rãu...ºtiu ºi eu cum e...de asta îmi place sã vin aici...de obicei o vãd doar pe veriºoara mea...de care mi-e foarte dor de când...ºtii tu, dar acum se pare cã îmi lipsesc mai multe persoane decât de obicei.
Bell încerca sã-ºi revinã ºi-ºi întoarse privirea cãtre oglindã.
-Mi-e atât de dor de el, zise aceasta încercând sã-ºi opreascã lacrimile.
-ªtiu cum e...nu ºtiu dacã te consoleazã...dar, eu mereu am crezut cã veriºoara mea are grijã de mine...de sus. ªi, bãnuiesc cã bunicul tãu nu ar vrea sã plângi...nu ar vrea sã te vadã suferind...ar vrea sã îþi continui viaþa...dar cu amintirea lui aproape.
-Cred cã, probabil ai dreptate, zise Bell. ªi mie îmi pare rãu pentru veriºoara ta...ºtii, suntem cam în aceiaºi situaþie...din pãcate...
-La mine e valabil tot ceea ce þi-am zis þie, zise Alice privind acum spre oglindã. Uneori mi-e dor de ea...ºi pozele care le am cu ea nu se miºcã. ªi vin aici...o vãd atât de plinã de viaþã, exact cum era ea...
Veriºoara lui Alice stãtea acum în oglindã, în spatele ei. Era la fel de frumoasã ca totdeauna, cu pãrul blond prins într-o coadã împletitã, ºi cu un zâmbet pe faþã...

Bell statea in continuare in fata oglinzii, uitandu'se pierduta la ceea ce ea numea o amintire devenita vis imposibil. Imaginea bunicului ii facea sufletul sa tresara de fiecare data cand arunca o privire spre ochii lui verzi, dar tristetea era inlocuita curand de nefericire. Nu vroia sa uite aceste amintiri, pentru ca erau cu siguranta mai mult decat frumoase, dar rememorarea lor ii aducea de fiecare data un sentiment asemanator cu prabusirea lumii personale. Era ca si cum nu ar mai fi avut Soare. Da, Soarele sau personal disparuse pentru totdeauna, iar acum ramase ca o planeta singura, invartindu'se in directii gresite, nemaiavand cine sa o indrume pe calea cea buna.
"-Alice, de ce a murit verisoara ta?" intreba Bell, incercand sa uite o clipa de propria suferinta.
"-Pai, a avut invaginatie intestinala si boala a fost descoperita mult prea tarziu pentru a se mai face ceva" raspunse Astropufa, si lacrimi dureroase cazura in valuri pe obrajii ei. Bell regreta ca o intrebase un asemenea lucru, stia ca va starni doar o tristete de nedescris, dar nu putu decat sa incerce sa imbuneze situatia. Se apropie de Alice, si o lua in brate.
"-Stiu ca iti este greu, si eu simt la fel" murmura ea.
"-Dar mi'e foarte dor de ea" spuse Alice, printre sughituri de plans.
"-Stiu, dar si tu ai spus ca verisoara ta nu ar trebui sa te vada intristata din cauza mortii sale, trebuie sa iti amintesti lucruri frumoase" sopti Cercetasa, dar nici ea nu credea ce spune...

OOC: Sper sa nu fie vreo problema ca m-am bagat si eu. Daca este voi sterge mesajul.



Era o noapte senina. Mii de stele straluceau pe cerul intunecat. Nu puteam sa adorm. Ma intorceam pe toate partile dar nimic. M-am ridicat si am observat ca Bell lipsea. De obicei mergea la Oglinda lui Erised cand nu putea dormi. M-am gandit sa ma duc la ea sa o consolez deoarece ea vedea ce vedeam si eu in oglinda pe bunicii nostrii care au murit.
Am luat ceva pe mine si am pornit spre oglinda. Cand am ajuns m-am uitat prin crapatura usii si am vazut-o pe Bell cu inca cineva. Nu-mi puteam da seama cine era. Am deschis usa care scartai discret si am asteptat reactia fetelor.

OOC: Cum sa fie vre'o problema Esti bine-venita oricand

Bell se sperie ingrozitor cand usa scartai, daca era Peeves sau alt intrus? Insa aparitia lui Ginny o calma.
"-Hey" o saluta Bell.
"-Buna" raspunse Anaella, timid. "Deranjez?"
"-Sigur ca nu, hai la noi. E este Alice Morris, o prietena foarte buna de la Astropufi" zise Bell, facand prezentarile.
"-Incatata" spuse Alice, ridicandu'se si dand mana cu Cercetasa, care ii zambi incurajator.
"-Se pare ca nici tu nu ai somn" murmura Bell, intorcandu'se spre colega ei de camera.
"-Mda, m'am foit ore in sir, pana am auzit ca ai plecat. Si am zis sa ies si eu la o plimbare" raspunse Anaella.
"-Dar puteam sa jur ca dormi" zise si Bell, uimita.
"-Nu te'ai uitat prea bine la mine, ai analizat'o indelung pe Rose" chicoti fata. "Chiar, dupa ce ai plecat, a inceput sa vorbeasca ceva de genul comapsumida susuni o.O" adauga cercetasa, incurcata.
"-Clar, mai bine ca am plecat" raspunse Bell razand.
"-Tu ce vezi in oglinda?" intreba si Alice, care fusese tacuta pana atunci...

-Pai... eu vad cam acelasi lucru ca si Bell. Adica pe bunicul meu pe care l-am pierdut la 6 ani. Pe obraji imi cazura doua perle fierbinti.
Fetele observara acest lucru si incercara sa ma consoleze.
-Scuzati-ma ca plang dar fiind mai mica sunt mai sensibila. Mereu visez ca stau in bratele lui. Uneori mai vin aici ca sa-mi aduc aminte de vremurile bune alaturi de el.
Lacrimile imi siroiau pe pe obrajii firbinti. In acel moment Bell spuse:

-ªtim amândouã cum e. Alice tocmai îmi zicea cã bunicii noºtri nu ar vrea sã plângem ci sã ne trãim viaþa amintindu-ne de momentele frumoase petrecute alãturi de ei. Aºa cã încearcã sã te liniºteºti.
Anaella incercã sã se opreascã din plâns, Bell îºi puse braþul dupã umerii ei iar Alice întoarse capul cãtre oglindã dupã ce vãzu cã Anaella se simtea mai bine.
-Ce mã bur cã sunt filosoafã, încercã ea sã schimbe subiectul iar cele douã fete începurã sã zâmbeascã. Mãcar mai sunt ºi persoane care învaþã lucruri de la mine nu doar eu de la ele.

OOCefapt a avut o problema la intestine,ceva numit invaginatie intestinala îi zice poti sã modifici dacã vrei sau poþi sã laºi aºa

Bell se ridica din fata oglinzii, indreptandu'se spre fereastra. Miile de felinare sraluceau fericite, in umbra noptii intunecate. Una mai tare ca celelalte. Bell ramase mult timp privind'o, furata de frumusetea ei. Nu stia de ce, dar o fericire bizara ii puse stapanire pe suflet. Imaginea stelutei ce stralucea cu toata forta, mai tare ca oricare alta, pe un cer pictat in nuante intense de indigo ii dadea sentimentul ca minunile naturii merita a fi admirate. Mai mult, bunicul ei ii povestise mai de mult, cand era mica, despre sufletele oamenilor, care o data trecute in randul spiritelor, se adapostesc intr'o stea pe bolta nemarginita a universului.
Fu curand trezita din visare de un murmur de pe hol.
"-Cine o fi??" intreba ea, alarmata.
"-Nu stiu, dar nu cred ca ar fi bine sa ne gaseasca aici" raspunse Anaella.
"-Se presupune ca noi ar trebui sa dormim in patul din Turnurile noastre, nu sa umblam noaptea pe coridoare. Putem avea probleme" zise si Alice.
"-Faceti liniste" adauga Bell. Se simtea vinovata, in fond, ea ajunse prima aici. Ea era cea mai mare, deci trebuia sa fie si cea mai calculata. Curand, murmurul de voci se stinse, iar usa scartai incetisor. O bagheta aprinsa se ivi prima, iar posesorul ei intra in camera obscura, cu imaginea reflectata in Oglinda lui Erised..