Darkmark RPG Forum / Coltul Creativ / Writers' Hangout

« Previous 1 … 3 4 5 6 7 … 16 Next »

/ Pain is my hapiness

Am început să scriu alt fic, dar promit că mă voi ocupa şi de celălalt. Ştiţi cum e...te loveşte inspiraţia ...şi ce mai lovitură!

Characters:





Începutul
Întunericul acoperea întregul oraş cu vălul său de mătase, dar da preferam să bâijbâi ca o oarbă decât să îi văd chipul mulţumit. Încerca să ascundă de ceilalţi dar eu ştiam adevărul. Se bucura de suferinţa mea, mereu avusese o plăcere imensă în a mă distruge puţin câte puţin, până când nu va mai rămâne nimic. Pentru lucrul ăsta o uram , o uram din tot sufletul. Ea era motivul pentru care mama murise, ea era motivul pentru care tata se lupta acum pe patul spitalului . Şi nu, nu vroiam să ajung ca ei, nu vroiam să devin prada scorpiei ăleia.
Mi-am luat rucsacul pe un umăr pornind cu paşi mici spre staţia de autobuz. Strada era pustie şi chiar mă bucuram, căci nu aş fi putut să dau ochii cu toţi prietenii mei acum. Nu vroiam să mă roage să rămân, de fapt chiar aş fi vrut să mă gonească ca pe un câine. M-am aşezat pe banca din lemn vechi cu ea stând lângă mine. N-au trecut nici cinci minute căci farurile autobuzului luminară strada. Da... trecuseră doar cinci minute, dar pentru mine cinci minute lângă scorpia aia însemna o eternitate. Am oftat lung urcând încet treptele autobuzului şi i-am aruncâncat hoaşcăi o privire plină de venin. M-am aşezat pe unul din scaunele vechi şi ponosite din automobil, după care am deschis geamul. Vipera, care era mama mea vitregă, s-a apropiat de fereastră şi a zâmbit badjocoritor.
,,Mult noroc în junglă!” S-a dat un pas înapoi când motorul autobuzului a pornit iar eu am oftat. Da, chiar dacă acel ,,noroc” venea din partea ei aveam cu adevărat nevoie de el. New York-ul era cu adevărat o junglă, poate chiar cea mai sălbatică.

Hei, ma bucur ca ai promis ca vei continua si celalalt fic. imi place foarte mult si il urmaresc cu placere.
Imi place inceputul acestuia. :>
Te-ai inspirat cumva din "Nu plange sub clar de luna?".
Just asking ...
P.S.~ Am sa urmaresc si acest fic in continuare.
Un sfat: Lasa mai mult timp intre capitole pentru a iti comenta si altii. :>

Si mie imi place inceputul
Si,la fel ca la si sis,si mie mi se pare ca te-ai inspirat din "Nu plange sub clar de luna" Tare

Am observat ca ai schimbat titlul. :>
E super dragut. ♥♥♥

Yep,si mie imi place Deabea astept nextul. Pana atunci ma duc sa recuperez de la celalalt fic al tau :
Ti pup Ti pup

Astept continuarea.

Mersi mult fetelor >< . Şi nu m-am inspirat de acolo, pentru că sincer nu am citit cartea . Dar cred că o voi face

Chapter I

Fredonam un cântec pe care crezusem de mult că îmi dispăruse din memorie. Obişnuiam să îl cânt în fiecare zi atunci când eram mică, dar asta se întâmpla înainte să ne distrugă ea familia. În cinci ani reuşise să şteargă cu buretele zeci de amintiri frumoase , zeci de promisiuni nerespectate.
Mama vitregă devenise blestemul familiei, dar eu aveam de gând să scap, să găsesc antidotul.
Obrazul îmi era lipit de geamul rece al autobuzului , şi de când stăteam aşa aveam impresia că îngheţase. Ochii îi ţineam închişi datorită luminii ce îmi inunda ambele pupile. Era dimineaţă...Una chiar foarte frumoasă, cum şi de altfel trebuia să fie în toiul verii.
Probabil că aş mai fi stat mult aşa fără să-mi dau seama dacă trec secunde, ore sau minute, dacă şoferul autobuzului nu m-ar fi zgâlţâit spunându-mi că am ajuns la destinaţie. I-am mulţumit cu un zâmbet şters şi am coborât din automobil.
Mi-am rotit privirea în jur oarecum impresionată de ce vedeam. Clădirile înalte parcă erau făcute din sticlă, iar maşini de lux se întindeau pe o rază de câţiva kilometri. Nu că mă aşteptam ca New York-ul să fie un oraş sărăcăcios, dar era aşa diferit de micul cartier din care veneam.
Brusc mi-am dat de ceva. Eram acolo, dar nu ştiam ce să fac, unde să mă duc, cu cine să vorbesc. Venisem fără să mă gândesc cum aveam să supravieţuiesc.
M-am uitat la ceasul de la mână . Era şapte dimineaţa...Niciodată nu mă trezisem aşa de devreme, dar totul avea un început nu? Iar eu chiar acum o luasem de la capăt. Cu ochii aţintiţi spre clădiri şi spre oamenii ce treceau pe lângă, mi-am dat seama foarte târziu că stomacul meu urla după mâncare. Am luat portofelul din buzunar şi am observat că mai am cincizeci dolari. Nu era cine ştie ce avere, dar aveau să-mi ajungă pentru un hamburger sau un hot dog.
Am intrat în primul magazin văzut şi mi-sm luat vreo doi hamburgeri şi tot atâţia hot dogi. Da poate că părea mult dar în acel moment simţeam că aş fi putu înghiţi tot magazinul.
M-am plimbat prin oraş căutând un loc liniştit unde să mănânc. Picioarele m-au purtat până într-un parc mic de la marginea oraşului. Nu era cel mai curat sau mai vizitat, dar tocmai această pustietate şi linişte mă îndemnă să rămân. M-am aşezat pe o băncuţă şubredă şi veche din lemn luând în mână punguliţa unde se aflau toate cele cumpărate.
Mă pregăteam să gust flămândă din hamburger, dar câţiva copii s-au apropiat de mine. Niciunul dintre ei nu avea mai mult de cinci ani şi arătau într-o stare de mizerie care nu se poate descrie. Erau slabi, murdăriţi de praf şi îmbrăcaţi în nişte zdrenţe care cu greu puteau fi numite cârpe de praf! Am zâmbit blând spre aceştia şi le-am întins punga maronie de hârtie unde se afla toată mâncarea. Îmi era foarte foame, dar ei cine ştie de când nu mai mâncaseră ... Mi-au mulţumit în cor şi au fugit la umbra unui copac ceva mai încolo. I-am urmărit cu privirea . Erau aşa bucuroşi pentru faptul că aveau ce mânca , pentru că în sfârşit nu fusesră ignoraţi. Am inspirat adânc pentru a-mi ascunde lacrimile cauzate de suferinţa lor.
M-am ridicat peste câteva minute de pe bancă pornind agale pe aleeile prăfuite şi înainte să îmi sau seama se făcuse seară.
Peste tot se aşternuse o linişte mormântală, dar care mai era întreruptă uneori de foşnetul frunzelor în bătaia vântului.
Eram obosită şi aş fi dat aproape orice pentru un pat cald, dar nu aveam unde mă duce. Nu cunoşteam pe nimeni în acel oraş şi nu aveam bani să-mi iau o cameră măcar la un motel .
M-am aşezat pe una din băncile reci şi am scotocit prin buzunare. În câteva secunde am găsit portofelul vechi din piele. L-am deschis şi am privit dezamăgită în el. Nu mai aveam decât zece dolari amărâţi . Mi.am ridicat ochii verzi ca prazul spre cerul înstelat şi am oftat. Blestemul acesta se abătuse asupra mea de mult timp, dar încă nu reuşeam să-mi dau seama de ce. De ce Doamne? Nu am fost o sfântă, dar nu cred că meritam aşa ceva, nimeni nu merita. Vântul aspru şi rece mi-a răsfirat firele şatene, uşor spre roşcat, pe faţa bronzată făcându-mă să tresar. În ciuda căldurii din timpul zilei noaptea era rece ca gheaţa.
Am privit încă câteva clipe stelele , bucurându-mă că măcar ele îmi sunt alături apoi m-am întinse pe bancă. Mi-am strâns picioarele la piept pentru a încerca să mă încălzesc , dar parcă mai frig mi se făcea.
,,Mâine va fi mai bine.” Am şoptit , deşi nu credeam cu adevărat acel lucru. Îmi tot repetam acest lucru de când scorpia venise în casa, pardon fosta mea casă,dar nu se întâmplase nimic ...Am oftat lung şi am închis ochii lăsând să se prelingă lacrimi cristaline pe obraji înaspriţi de vânt.

"ochii verzi ca prazul..."
Nu am mai auzit expresia asta, dar mi-a placut.
P.S.~ Deci ador primul capitol. imi place cum descri . )

Deci .. e prea tare . Imi place enorm de mult felul in care descrii . Te pricepi de minune

Sunt curioasa sa aflu ce se va intampla cu personajul principal , si cine ii fiinta aia , pe care ai denumit-o ,, scorpie '' , ca deja imi vine sa ii sar in cap !

In rest , e interesant totul , dar totusi , ce loc ti-ai gasit , tocmai New York , o sa fie foarte complicat .

Astept next-ul

Mulţumesc mult fetelor . Apreciez faptul că citiţi ciudăţenia asta de fic ><

Chapter II

Dimineaţa a venit cu repeziciune, deşi tare mult aş mai fi dorit să dorm. Să nu credeţi că era comodă banca aceea, dar aşa uitam de foame şi frig . Ziua ce tocmai trecuse fusese una splendidă şi călduroasă, iar cea de azi înnorată şi cu vânt aspru. Speram din tot sufletul să nu plouă pentru că nu aveam unde să mă adăpostesc de stropii reci , şi credeţi-mă că nu îmi surâdea ideea de a mă ascunde în canal ca o vagaboantă sau hoaţă.
Probabil că vă întrebaţi de ce am plecat de acasă şi am venit aici dacă ştiam că nu aveam unde să stau. Pentru că atât eu cât şi mama vitregă doream să fim cât mai departe una de cealaltă, şi probabil că ea sperase că am să mor de foame aici. Dacă mă gândeam bine erau şanse mari ca dorinţa să i se îndeplinească...Dar nu aveam de gând să renunţ fără luptă.
M-am ridicat de pe banca rece şi veche, acoperită în unele colţuri de mucegai şi am pornit pe străduţa ce ducea în centrul oraşului. Acolo erau multe chioşcuri de presă , cu ziare pline de anunţuri cu locuri de muncă. Speram numai ca vânzătorul să mă lase să mă uit fără costuri.
În scurt timp am ajuns în centrul oraşului, şi deşi zgomotul maşinilor exista pe fiecare alee şi străduţă, aici era dea dreptul exagerat. Zgomotul clacsoanelor te surzeau, iar cel al motoarelor îţi zgâriau la propriu timpanul . Am ignorat întregul ”concert” şi m-am apropiat de unul din standurile cu ziare. Am luat în mână unul din ziare şi am privit rugătoare spre vânzător. Spre norocul meu era o bătrânică în jur de cincizeci şi cinci de ani, şi se observa după privirea blândă că este o persoană bună la suflet. Mi-a zâmbit încurajator, înţelegând motivul pentru care îi ceream acest lucru şi mi-a făcut semn să păstrez ziarul. Am zâmbit recunoscătoare şi m-am proptit de peretele unei clădiri începând să răsfoiesc paginile ziarului. Erau multe oferte de muncă, dar cele mai multe cereau măcar să fii terminat liceul, lucru pe care nu îl făcusem luând în considerare să aveam şaisprezece ani. Să nu credeţi că aveam de gând să renunţ la şcoală, dar trebuia să amân până îmi rezolvam situaţia materială şi financiară.
După câteva minute de căutat am găsit ceva ce nu părea greu de făcut: femeie de serviciu . Locul unde trebuia să fac curat era un birou, şi eram sigură că oamenii de acolo sunt ordonaşi şi deci nu aveam multe de făcut. Am încercuit cu un marker roşu, găsit din întâmplare prin rucsac , şi am pornit spre locul cu pricina.
Am zâmbit încrezătoare intrând în clădirea impunătoare aparent făcută din sticlă. Imediat ce am ajuns în hol am stârnit chicotele câtorva “doamne “ de acolo. Era cu siguranţă faptul că nu arătam foarte îngrijită . Am cercetat cu privirea întregul hol şi am descoperit că erau foarte mulţi ce veniseră pentru posturi şi...Atunci mi s-a tăiat tot elanul. De ce m-ar alege exact pe mine? O adolescentă vagaboantă, care nici măcar nu era îngrijită ea, dar să mai cureţe atâtea birouri. Am lăsat privirea în pământ şi am ieşit dezamăgită din clădire. Poate nu sunase ca o ieşire eroică, dar pur şi simplu nu aveam vreo şansă să mă angajez acolo.
Am pornit agale pe străzi, cu privirea plecată astfel încercând să ascund lacrimile ce cădeau necontenit. Cred că scorpia de maicămea era în extaz că nici măcar o slujbă de măturătoare nu obţinusem. Eram patetică!
În curând tristeţea mi-a fost acompaniată de lacrimile cerului: ploaia. Exact cum mă temusem începuse să plouă cu găleata. Nu aveam unde mă duce aşa că am încercat să mă adăpostesc cât de cât după un perete plin de graffiti. Nici nu îşi dădeau seama cât de norocoşi erau aceşti copii de bogătaşi ce măzgaliseră pereţii.
Continuam să plâng, lacrimile fiind mascate de stropii de ploaie ce mă udaseră până la piele. Îmi era frig , foame, dar cel mai mult îmi era teamă. Îmi era teamă că nu am să reuşesc să văd din nou răsăritul.
Am tresărit atunci când doi bărbaţi s-au apropiat de mine. Prima dată crezusem că ei erau salvarea, nişte oameni buni care doreau să mă ajute dar nu...Nu eram nici pe aproape cu ceea ce credeam. Am tresărit abia abţinându-mă să nu ţip atunci când în mâna unuia din cei doi am zărit un pistol. Mi-au făcut semn să le dau ceasul şi rucsacul, iar eu le-am urmat ordinele fiind dea dreptul îngrozită. Sperasem că acest lucru era tot ce îşi doreau, dar ca de obicei nu aveam dreptate. Unul din ei mi-a apucat bărbia şi a încercat să mă sărute. Da, nu mai aveam nici o speranţă, dar nu vroiam să mor fără să opun. L-am împins cât de tare am putut fugind în prima direcţie văzută. Crezusem că scăpasem, dar nu ...Un pocnet s-a auzit şi am simţit o durere puternică în abdomen. Mi-am dus mâna speriată spre acel loc şi m-am oprit câteva clipe în loc. Maieul alb era pătat de sângele, care curgea necontenit. Am privit în urmă şi am văzut că cei doi se îndepărtau convinşi că n-am să supravieţuiesc. Şi eu credeam acelaşi lucru. Ameţeala mă cuprinse într-o dată şi am căzut în genunchi tuşind. Durera mă copleşea, dar am reuşit să găsesc o fărâmă de putere putere, astfel încât să ajung pe o stradă mai aglomerată.
Oamenii treceau pe lângă mine. Mă priveau fie cu milă, fie dezgustaţi de disperarea mea, dar nimeni nu făcea nimic. Eram invizibilă pentru toţi, niciunuia nu îi păsa dacă plâng sau râd...dacă mor sau trăiesc. Eram un nimeni ...