Darkmark RPG Forum / Hogwarts / Camera Necesitatii

« Previous 1 … 3 4 5 6 7 8 Next »

/ Pentru prima data in camera necesitatilor

Abia am ajuns la Hogwarts era frumos chiar splendit imi cunoscusem profesori si imi placea foarte mult la orele de farmece potiuni si apararea contra magiei negre profesori erau foarte deschisi si ne invatau diverse lucruri dar ziua in camera de zi era prea aglomerat ...ma plictisisem de fereastra din dormitorul baietilor unde stateam si invatam singur ....

Se lasa seara peste castelul Hogwarts cand m-am gandit sa dau o fuga pana la baie dar cand sa cobor scarile parca o luasera razna se miscau parca doar sa nu ma lase sa cobor.

-E la naiba...cum e posibil asa!
Fug sus scara se muta catre etajul 6 unde alta scara dadea catre etajul 5 unde era singura scara catre etajul 4..o iau repede la fuga pe scari in acea directie iar la mijlocul scari ...ea se muta catre alta intrare ma gadesc sa o iau spre turnul de veghe si sa cobor pe aceea parte cand ce sa vezi era intrarea catre un culoar inalt de un argintiu orbitor inaintez usor usor..cu cartea de la cursurile de Aparare contra Magiei Negre!
ajuns in fata uni zid ma asez cu spatel de el derutat...gandindu-ma!

-Ah ce bine ar fi sa am o camera numai a mea unde sa pot fi linistit ...nici nu termin bine de zis acest lucru cand cand pe spate prin perete...
-O doamne ce se intampla!??!? ...find buimacit si intins pe spate vad o camera cu un birou si o biblioteca super mare ...imi zic..

-Superrrr camera mea , dar totusi ce o fi camera aceasta ...stau putin pe ganduri si imi aduc aminte de ce vorbeau cele doua fete dragute
(Amintiri)....

-Hey Rose sti ce am descoperit la etajul 7?..spuse fata zambitoare..
-Acolo este o camera care iti indeplineste orice necesitate!
-Waw frumos cand ai descoperit-o...spuse roscata!
-Anul trecut cand m-am ascuns de viperiini...rase fata cea blonda!

(revenire)...

-Da asta este ...sau cel putin asta ar trebui sa fie Camera Necesitatilor..
Dar totusi se facuse tarziu am petrecut acolo cateva ore citind carti de potiuni si de farmece..dupa care m-am indreptat catre dormitorul Astropuffilor ca un mic spiridusi ascunzandu-ma dupa fiecare colt cu frica sa nu fiu vazut.!

TBC.

Era o noapte racoroasa, intunericul isi lasase imparatia peste castel, domnea linistea, iar apoi dintr-o data ceva cazu zbomotos si se sparse. Imi era frica, insa ascundeam acest lucru, aveam nevoie de cineva care sa ma inteleaga, insa nu gaseam pe nimeni.
Eram de ceva vreme in interiorul incaperii ce purta numele de Camera Necesitatii, era un loc atat de linistitor, atat de placut incat imi puteam auzi propriile ganduri. Priveam camera goala, fara ferestre, fara nimic, doar un casetofon si o melodie ce se repeta la nesfarsit.
Citeam de o mie de ori titlul melodiei.. When I'm alone...

I'm just tryin' to find out
Who I am, on my own
I had you right beside me
Now you're gone and I know.
That when the room clears, I'm still here.
Who am I when I'm alone?

They say time is a healer
It's more like a concealer for a scar
Cause it never really leaves us
It can always find us where we are, we are
Who thought, it could
Ever be so hard?

Chiar asa... ma simteam atat de singura, atat de singura si parasita.
Un zgomot...apoi pasi...Nu ma miscam din pozitia in care ma aflam, se parea ca inca nu ma recunoscuse. Era un baiat inalt, blond, cu ochi albastrii, de culoarea oceanului, sclipitori, splendizi, dar otravitori, caci o data ce ma uitasem la ei, nu mai puteam sa-mi iau privirea din acea mare de culoare.
Era relaxat, destins, era el insusi., coplesit si cuprins de probleme...
Ridica ochii din pamant si in sfarsit o observa. Tresari. Tot corpul incerca sa-mi impuna o alta energie decat era de fapt nevoie, decat simtea corpul baiatului. Acum parea altfel...

'Ii este rusine sa recunoasca cum se simte ?'
Nu stiam insa de fiecare data cand eram pusa intr-o astfel de situatie imi aminteam cateva versuri ce mereu ma ajutau sa-mi revin.

[b]'Sa ai curaj sa spui DA
Sa ai curaj sa spui NU
Si-n orice clipa grea
Sa fi acelasi TU.'

As fi vrut sa-i destainui aceste ganduri, insa cuvintele mi se imprimau pe buze inainte de a reusi sa le rostesc.
Liniste...apoi se tranti usa.
Nu vroiam sa-l las sa plece, puteam sa-l ajut, simteam asta...
"Slin", am tipat eu, oprindu-l pe baiat.
Ma privea mirat, fara a intelege ce vroiam sa-i spun, insa am continuat:

"Viata este arta de a desena fara radiera..."

OOC : Sper ca nu te superi ca am continuat eu
Apropo imi place mult cum scrii si sper ca si tie sa iti placa.

Ma opresc in loc surprins ca fata imi stia numele,de unde ma cunoaste sincer credeam ca am facut ceva ce nu ii era pe plac poate ca o deranjasem sau poate ...nu stiu ceva sigur nu era foarte bine!...am inceput sa fiu foarte emotionat la auzirea glasului acestei fete!

-Da ,ma intorc usor si intalnesc o privire calduroasa putin speriata!
Pe loc am uitat ce vroiam sa o intreb...gandurile mele parca au fost topite in privire ei calda!
Singurul lucru care mi-a venit in acel moment a fost....

-Esti bine!?...se pare ca avem aceasi ascunzatoare mi-am zis eu...oare si ea isi gaseste linistea aici.

Arunc iar o privire catre aceasta fata misterioasa ma apropi usor de ea o iau de mana si ii soptesc...
-Esti Crystal..Crystal Shirley...nu?
-Ce faci aici?

Fata ramase la fel de tacuta!?
Asteptam sa ii aud iar vocea calda care ma oprise in loc acel sunet divin care parca ma hipnotizase!
Aruncand o privire peste umarul ei am observat un castofon la care abia atunci realizam ca era o melodie lenta..
-Banuiesc ca te simti singura...?(fata nu raspunde evitand sa isi intalneasca privirile)

Fata ramase nemiscata!...oare ce avea sa urmeze...eram dispus sa fac ceva pentru ai schimba dispozitia...dar primul pas era sa aflu de ce este asa!

-Uneori cel mai greu lucru e sa te intelegi pe tn decat sa ii intelegi pe alti Crystal!

"Stiu asta, o stiu mai bine ca tine !", ii aruncam eu vorbele seci si dure in fata, iar apoi imi parea rau, caci stiam ca vroia doar sa ma ajute,numai ca uneori nu poti sa intelegi oamenii pentru ca nu le stii trecutul.
Daca as fi inceput sa-mi povestesc intreaga viata atunci eram sigura ca aveam sa vars lacrimi amare, iar asta nu era corect...Nu vroiam sa-l intristez si pe el.
Fredonam cu voce tare ultimele versuri ale melodiei ce de fiecare data ma linistea,era ca un refugiu pentru mine, iar apoi m-am adresat din nou lui Slin:

"Cea mai inversunata lupta este cu tine insuti.
Te afli in ambele tabere."

Un moment lung de gandire puse stapanire pe amandoi...Nu se auzea nimic, numai din cand in cand respiratia sacadata a astropufului. Imi dadusem seama ca...Slin intelese mesajul.
Nu vroiam sa-i sabotez viata, insa ma straduiam sa-l inteleg, iar in acelasi timp incercam sa ma cunosc.
Doua lucruri grele, dar nu imposibile...

"Ne traim viata ca apa care curge la vale, mergem intr-o singura directie pana ne izbim de ceva care ne forteaza sa gasim un alt curs."

Mai mult nu-i spusesem baiatului, care se vedea clar ca era marcat de ceea ce-i spusesem mai inainte.Parea atat de vulnerabil, atat de sentimental, incat,probabil, daca ar fi incercat sa-l atinga acesta ar fi cazut.
"Nimic nu se intampla doar asa, la voia intamplarii..."
Nu mai suportam, m-am intors cu spatele si m-am rezemat de peretele rece, apoi am intins mana si mi-am sters lacrima ce ma tradase de fiecare data.

Eram putin uimit de ce auzisem de la Crystal…imediat mi-am dat seam ace a vrut sa spuna si tot corpul meu avea o senzatie de racoare …ma simteam exact ca si cum cineva ar fi folosit o vraja “Petrificus Totalus” asupra mea nu stiam ce sa spun..gandurile imi erau plecate din camera in momentul acela!

Singurul lucru pe care il repetam in minte era o mica replica spusa de bunicul Chearls in spatele casei in acea zi”Nu poti sti ce simte o persoana pana nu treci prin momentele ei”…si cred ca bunicu avea dreptate Crystal avusese parte de ceva ce eu nu puteam intelege !

Replica lui Crystal
"Cea mai inversunata lupta este cu tine insuti.
Te afli in ambele tabere."

Lumea era atât de recentã, încât multe lucruri nici nu aveau încã nume, iar pentru a le deosebi trebuia sã le arãþi cu degetul. Era într-adevãr un loc fericit: nimeni doar noi in camera fata in fata .


Da stiu cum este cand trebuie sa lupti pentru doua lucruri ce le pretuiesti si ai vrea sa le alegi pe ambele dar nu poti!mi-am zis in gand.

Am incercat sa imi revin Crystal era acum cu spatele la mine apropiata de peretele camerei …mi-am facut curaj si am imbratisat-o zicandui!

-Sti poate ca da lucrurile nu sunt mereu cea ce vrem noi dar mai important e sa vrem sa facem ceva sa le schimbam …
-Intelegi!tristetea nu rezolva nimic…

In atancul sufletului meu stiam cat de greu este trecusem prin momente grele cand am fost mic probabil ca o intelegeam dar nu complet!M-am gandit sa fac un gest dragut pentru a o face sa zambeasca iar si iar si iar!

Ma retrag putin spre marginea camerei une erau multi trandafiri albi intr-o vaza cu insemnul cercetasilor pe ea iar mai joc un C scriptat cu auriu!Trag un fir de trandafir si ma intorc catre fata!

-Uite trandafiri sunt foarte frumosi …sti multa lume ii iubeste dar ce este ciudat la ei ca atunci cand ii pretuiesti mai mult se ofilesc!

Incercand sa o fac sa se linisteasca o inbratisez sarutand-o pe obraz iar apoi ii ofer trandafirul cel alb!

-Viata este visul pe care noi il modelam cate putin!

Fata isi ridica privirea patrunzatoare catre mine …acum ma simteam putin mai linistit vazand iar ochii sai calzi!

'Oare imi putea ghici gandurile ? Cum de stiuse cum sa ma linisteasca ?..... Cum de stiuse ca floarea mea preferata era trandafirul alb, un simbol de destindere, de puritate, de gingasie...'
Toate aceste ganduri trecura ca un fulger prin mintea mea, insa disparura la fel de repede.Lumea nu sta in loc, nici un lucru bun nu tine mai mult de cateva secunde, asa ca de ce sa nu ma bucur de acest prilej ?
In cele din urma am privit lung in ochii baiatului ce aratau intelegere, prietenie. Imi daduse tot ceea ce aveam nevoie, insa oare cat va tine magia ?
Nu ma mai interesa.Am intins mana si am luat trandafirul alb ce-mi fusese daruit, mirosindu-l.Simteam mireasma imbietoare ce ma facea sa pasesc peste pragul in care stateam de ceva vreme...
Am ajuns intr-o lume noua si totusi cunoscuta...
LUMEA VISELOR MELE...

'E doar un vis frumos care se tot repeta
Si doar in visul meu gasesc lumea perfecta.
Nu incerca sa clipesti - ca risti.
Nu vrei sa vezi oameni tristi...de'aia'ti traiesc cu ochii inchisi.'

Un alt cantec, alte versuri, alti oameni si probabil alte vieti.Nimic nu se aseamana, dar toate au solutii comune.
Singurul lucru sincer pe care stiam sa-l fac intr-adevar bine era sa zambesc, asa ca am facut-o.

"Nu te intreba de ce are nevoie lumea.Intreaba-te ce te face viu si fa acel lucru pentru ca lucrul de care are nevoie lumea sunt oamenii vii...", primul lucru semnificativ si spus din inima care imi veni in minte cand ma pierdeam printre parfumul, ochii si privirea lui.
Stiam ca viata mea nu va fi la fel de acum incolo, caci totul se leaga numai ca trebuie sa tragi de sforile potrivite.

Eram in aceea camera alturi de ea ,totul era foarte frumos dar stiam ca totul va fi bine am facut ce stiu cel mai bine sa fac sa ofer prietenie pentru ca ei sa poata zambi..iar si iar ...
Acum eram liber nu trebuia sa demonstrez nimic sau sa ma feresc de cineva dar cu toate ca eram liber ma simteam putin captiv ...captiv de sentimente...
Universul se contopise in aceea incapere ...parca atunci se formase prima picatura de ploaie primul fulger pe cer sau primul fulg de nea...
Era pentru prima data cand imi era greu sa deschid o usa pe care ar trebui sa o inchid..era foarte greu sa ma gandesc ca acele momente vor ramane inchise in aceasta camera...si ca singurl lucru pe care il auzeam era sunetul unei picaturi de ploaie...
Eram nemiscat ...gandurile imi zburau departe...dar sufletul a ramas lipit de camera cea intunecata ... ceva magic chiar se intampla in aceea camera..
Incepusem sa ma intreb oare sunt cu un scop in aceasta camera...
Apoi am inchis ochii ...o lacrima se prelinse pe obrazul meu era atat de calda la inceput dar urma lacrimei pe obraz parca imi ardea pielea...
-E greu...am zis in soapta!~

"Stiu....stiu ca este greu, insa mi-am dat seama ca fiind trista atata timp am obosit..."
Daca nici el nu se putea intelege, atunci eu cum as fi putut ?
Nu mai stiam nimic, nu-mi mai aminteam cine eram, insa stiam un lucru cert, scris cu sange undeva in ceruri, un lucru sacru : trebuia sa-l ajut !!!
Mi-am intins mana, rece precum zapada la inceputul unei zile geroase de iarna si i-am atins chipul palid ce destainuia de aceasta data tristete, durere, poate chiar disperare.
Cu toate ca avea ceea ce-si dorea, parca tot lipsea ceva...
"Eu poate am avut nevoie de tine, insa tu....
Tu de ce ai nevoie?"
Ziceam cu incredere vorbere ce tocmai le scosesem pe gura, ceva in el parea ca incepuse sa se schimbe, parea ca incepe sa se inteleaga din ce in ce mai mult si totusi niciodata pe-dea intregul.

"Zambeste cand doare cel mai tare"

, m-am adresat din nou baiatului.
O liniste apasatoarea domnea in camera ce se arata pictata in alb si negru, insa in coltul camerei incepu sa apara o pata de culoare...
Atunci ghicisem ca amandoi incepusem sa vedem frumusetea vietii...

Poate ca pentru prima data in viata realizam ...ca nu stiam ce vroiam sa fac ...nu stiam cum sa pasesc prin perdeaua de fum lasata de gandurile mele...
Ma ridic usor stergandu-mi lacrimile...
-Viata e un soare ce apune doar daca il lasi sa faca asta...
Am zambit usor privindu-mi bagheta..
-Oppugno...Aguamenti....Aparura iar acei fluturasi de apa simapatici care ma linisteau...
-De ce am nevoie...i-am spoptit lui Crystal...
-Probabil de mine insumi...
-Cand te-am vazut plangand...atunci am realizat...ca pentru o clipa ai stins propriul tau soare.....
-Dar apoi am realizat....ca o lacrima uneori poate aprinde mult mai multe lucruri decat un simplu foc...
E greu sa gandesti ca te poti pierde in proprile tale ganduri ...Dar uneori simteam ca ea ma schimbase...acum puteam sa ma ridic din orice intuneric...pentru ca puteam sa realizez...ca e mult mai usor sa te ridici decat atunci cand cazi..
Ma uitam catre acea pata de culoare...
-Iti multumesc Crystal...acum am invatat sa vad mai usor...pur si simplu mai luminat intunericul gandurilor mele..
-Iti multumesc...ca esti cea ce am nevoie...am spus zambind

"Imi multumesti, dar de ce, de ce imi multumesti ?
Cred ca eu ar trebui sa fiu cea care iti multumesc, sau mai bine hai sa lasam multumirile si sa ne traim viata asa reinviati cum suntem..."
Parea ca-si stergea ultimele lacrimi care mai indraznisera sa ii se rostogoleasca pe fata-i palida, trecandu-i peste buze si lovindu-se de podeaua tare. Instinctiv am intins mana spre el si am simtit ultima lui picatura de suferinta unduindu-se in functie de liniile mainii mele, pana ce se spulbera in mii de picaturi mai mici, ce se pierdeau pentru totdeauna.Mi-am inclestat pumnul, caci vroiam sa pastrez acel "suvenir "pentru tot restul vietii mele, vroiam sa fie ceva unic, ceva ce numai eu puteam avea...
'Oare ce mai este de facut ?'
Acum ca ne gasisem lumina interioara care sa ne prinda de umeri si sa ne calauzeasca prin lumina, acum puteam pleca pur si simplu acasa ca doi straini ?
Mi-am ferit privirea, caci stiam ca avea sa ma citeasca, stiam ca avea sa afle de intrebarea pe care mi-o puneam inainte de a fi in stare sa-mi aduc aminte culoare ochilor mei...
Zgomot.............

Ceva se sparse, ceva nu mai ne mai rezistase.....
Era vaza cu trandafirii albi.....Am fugit si mi-am ridicat trandafirul de la Slin, insa acesta se ofilise, atunci mi-am amintit:

Quote:Dar cel mai ciudat este ca atunci cand ii iubesti cel mai tare se ofilesc...