Darkmark RPG Forum / Lumea Vrăjitoriei / Spitalul Sf. Mungo

« Previous 1 2

/ To be continued

Spera şi ea să treacă peste teama de sânge, pentru că îşi dorea foarte mult să ajute oamenii şi să le alineze durerea. Încercase de atâtea ori să rămână calmă când vede sânge, dar oricât încerca mereu începea să tremure şi inima îi bătea cu putere.
Privi doctorul care se apropia de cele două. Spre deosebire de doctorii Încuiaţi, care mai mereu insuflau seriozitate şi păreau mai mult nişte călăi, acesta avea un chip plăcut şi o privire blândă. Când acesta îi spusese Emei că o poate vizita pe sora sa un mic zâmbet îi lumină chipul. Acest lucru însemna că Dawn era bine, că se simţea bine .
Prima dată dori să rămână pe hol, ca să le lase intimitate surorilor, dar Ema o trase după ea făcând-o să-şi schimbe decizia.
Intră în încăperea tăcută, în care părea că nu stă nimeni. Dar în patul imaculat stătea o fată mai mare, cu ochii căprui, iar părul uşor mai întuncat. Nu semăna prea mult cu Ema, dar nu era prima dată când întâlnea surori ce nu seamănă.
,,Elizabeth". Îi strânse delicat mâna zâmbind senină.

Ema zambi. Din cate isi amintea, Elizabeth era prima prietena de la Hogwarts care o intalnea pe Dawn in carne si oase.
Se incrunta o clipa si se indrepta cu pasi mari spre fereastra, tragand draperiile. Lumina inunda incaperea curata, iar Ema ofta multumita.
" - Ce? Am nevoie de soare pentru vitamina D?" chicoti Dawn
" - Da, chiar ai"
" - Nu ar trebui sa fiu eu, sora mai mare, cea care are grija de tine si nu invers?"
Ema isi dadu ochii pe spate.
" - Ce iti face piciorul?"
" - In doua zile ies"
Soimeanca clipi des si se aseza pe canapeaua din venilin albastru si zambi spre Elizabeth.
" - Cred ca vei ajunge un bun Vindecator. Calmezi lumea"

Privi câteva clipe cum lumina palidă şi plăpândă a soarelui trecea prin sticla fină a ferestrei. Mereu o făcea să zâmbească acest lucru. Pentru ea lumina însemna tot ce era mai pur...Speranţa, pacea, liniştea. Când era mică obişnuia să încerce să prindă în mână razele soarelui şi mereu reuşea să cadă fugind după lumina ce cădea în valuri printre ramurile copacilor.
Le ascultă mica dicuţie a celor două, încercând să nu fie prea indiscretă sau băgăcioasă. Nu vroia să fie niciunul dintre aceste două lucruri, pentru că ştia din proprie experienţă cât e de insuportabil să te urmărească cineva la fiecare pas. Din câte îşi dăduse seama cele două aveau o relaţie strânsă de prietenie şi fraternitate, lucru care o bucura pe Elizabeth.
,,Serios? Mie nu mi se pare!" Zise pe obişnuitul ton calm şi blând privind-o cu ochii mari pe Ema.

Ema rase usor.
" - Vezi? Exact la ce ma refeream! Nu stiu, voce sau privirea... Ca toata prezenta ta are un efect de calmare"
Dawn zambi de pe pat, aproband din cap.
" - Poate ca asta este o meseria potrivita. Luand-o logic, din cate am vazut pe coridoare, ai reflexe bune. Iti doresti sa ajuti oamenii si ai un spirit linistitor. Si sunt foarte sigura ca n avea probleme cu sangele"
" - Vorbind magic si existential, lucrurile de genu' sa rezolva mereu. Intotdeauna piesele unui puzzle se vor aseza perfect" continua Dawn ideea surorii ei.
Ema aproba, zambind larg.

Nu observase asta până acum, şi de fapt nici acum nu era sigură că ceea ce spusese Ema era în totalitate adevărat. Îi luase ani de zile să reuşească să rămână calmă indiferent de situaţie, să îşi stăpânească emoţiile şi chiar şi acum în anumite momente teama ieşea la suprafaţă. Privirea şi vocea sa...Niciodată nu stătuse să analizeze modul în care vorbeşte sau priveşte oamenii...Pur şi simplu o făcea.
Dawn avea dreptate...Faţă de spitalele Încuiate aici nu avea să vadă prea mult sânge, pentru că totul se făcea prin magie. Şi poate că asta era meseria cea mai potrivită. Oricum mai avea mult timp de gândit şi destul timp pentru a-şi învinge teama.
,,Poate aveţi dreptate..." Deşi spusese "poate" , era mult mai aproape de "sigur" ceea ce credea. Zâmbi privindu-le pe cele două surori.

Dawn isi dadu in gluma parul pe spate, spunand un "Desigur" cu accent englezesc, facandu-le pe fete sa rada.
" - Esti un Cercetas" ii zambi Ema. " Esti curajoasa."
Din experienta proprie, Ema observase ca oamenii care se temeau incepeau sa-si uite calitatile.
" - Iar a fi curajos nu inseamna a fi neinfricat" adauga Dawn cu un zambet bland.
Ema se gandi ca poate asta era unul din putinele lucruri ce le avea in comun cu sora ei: zambetul cald. Aveau acelasi stil de a zambi. Isi scutura capul si reveni la idee.
" - Crede-ma, nu o sa ai timp sa te gandesti la sange cand vei ajuta un ranit" isi inclina Ema capul. " Cred ca ti-am dat multe lucruri de gandit la noapte, scuze"

Începuse să râdă atunci când Dawn spusese acel ,,desigur" cu accent englezesc. Nu ştia ce i se păruse aşa amuzant...poate modul în care o spusese, poate acea mişcare a capului. Dar în mod sigur era amuzant şi i-au trebuit câteva secunde pentru a se opri.
Era curajoasă? Nu observase asta aproape deloc. Ştia că aceasta era una din calităţile de bază ale Cercetaşilor, dar niciodată nu văzuse această calitate la ea însuşi. Poate că era atât de preocupată cu grija de a nu face ceva greşit, că această calitate devenise invizibilă, deşi mai exista undeva în adâncul ei.
Zâmbi o dată cu Dawn. Îi plăcea zâmbetul ei, ca şi al Emei deasemenea. Amândouă aveau acea căldură în zâmbete, care te făceau să crezi că totul va fi bine şi că trebuie să continui.
Într-adevăr avea multe de gândit, şi nu ştia dacă va mai adormi în acea seară. Dădu din cap aprobator zâmbind amuzată.

" - Ema!" am spus eu pe un ton de dojana. " Ingrijorezi fata"
Dar tot am ras usor.
Am privit pe fereastra, spre lumina aurie ce cadea pe podea.
Cu o privire hotarata, am dat la o parte cearsaful si m-am ridicat.
Ema sarise de pe canapea pentru a ma impinge inapoi, dar se retrase, privindu-ma cu dezaprobare.
" - Ce crezi ca faci?" tremura vocea ei in sala, de parca discuta cu un traficant de droguri.
" - Ma intind"
Bandajul nu era gros. Arata normal, nici macar nu deforma imaginea piciorului. Pantalonii scurti de pijama il acopereau putin. Singura problema era locatia. Muschii coapsei sunt destul de mult folositi. Mi-am lasat greutatea pe piciorul drept, sanatos, si mi-am incrucisat bratele.
" - Vezi, Emm, nu ai de ce sa te ingrijorezi"

Nu se îngrijorase aproape deloc. Bine, poate doar puţin...Dar nu era cine ştie ce. Stătea foarte bine cu nervi deci nu era cazul să se îmbolnăvească sau aşa ceva. Îi făcea plăcere să discute cu Ema şi Dawn. O făceau să râdă şi aproape că uita că se aflau într-un spital.
Tresări atunci când Dawn dădu cearşaful la o parte. Din câte înţelesese nu se afla într-o stare gravă ,dar nici bine nu era. Şi faptul că vocea Emei tremura contura ideea că nu era bine.Totuşi hotărî să nu intervină, văzând că Ema făcea acelaşi lucru. Era sigură a amândouă doreau şi sperau ca totul să fie în regulă. Bandajul nu era deloc gros şi aproape că puteai să vezi pielea prin el, iar acest lucru o mai linişti.
Dawn se ridicase şi stătea uşor înclinată pe un picior. Nu se întâmplase nimic...Stătea aproape ca orice om. Elizabeth zâmbi cald şi încurajator privind-o pe sora Emei.

" - Ha!" pufni Ema in ras. " Si toate coridoarele acelea! Ha ha ha!"
Isi drese vocea, imitandu-l pe doctorul cu care vorbise cand ajunsese la spital.
" - Nu, domnisoara Snow, nu stim cat e de grav. O sa o puteti vedea mai tarziu... Prostii! O, stridii induratoare!"
Dawn ofta, iar Ema stia la ce se gandeste. Nu ii statea in caracter sa injure, dar cand simtea nevoia, spunea vorbe la adresa stridiilor.
Ema inca isi amintea motivul. Cand era mica, vrusese sa incerce mancaruri exotice, mai precis fructe de mare. Iar stridiile nu i-au placut deloc, precum restul meniului.