Darkmark RPG Forum / Hogwarts / Sala Armurilor

1 2 Next »

/ Child of light

• Memoria vroia sa-l tachineze. Constiinta vroia sa urle. El doar statea ca un neghiob, uitandu-se in gol in timp ce imaginile ii inundau mintea.
  
  Durerea pe care o simtise in mana stanga in momentul in care osul se rupsese lasase un ecou surd in muschi, iar asta paru sa faca amintirea si mai vie. Inca isi amintea cum nu putea sa auda nimic inafara de sunetul pacait al propiei inimi si zgomotul facut atunci cand sangele ii trecea prin vene si artere. Inca simtea oboseala fizica si felul in care muschii il ardeau, urland dupa pauze ce nu pareau sa mai vina vreodata. Inca simtea felul in care totul ii scapase de sub control si mania cu care strigase o afurisenie de vraja. Mintea lui era cumva blocata, ocupata cu un singur gand constient. Si nimic nu mai conta. Nici viata, nici moarte, nici pedepse. Se astepta cumva ca in clipa in care corpul barbatului cazuse pe pamantul uscat, mort in cea mai sigura masura, sa simta un val intoxicabil de placere. O bucurie fara margini. In schimb, totul parea sa dispara, lasand in interiorul Soimeanului un gol negru, sumbru si rece. Un gol de plumb. Omorase. Omorase si putea sa evite. Omorase si nu mai putea sa dea timpul inapoi. Omorase, iar victima lui nu mai avea sa vada un alt rasarit de soare. Niciodata.
  
  Tresari, trezit la realitate de cuvintele Fantinei. Poate ca va mai trece ceva timp pana sa poata analiza cum trebuie problema. Poate ca era cel mai bine sa nu se gandeasca pe moment. Va gasi cu cine sa vorbeasca atunci cand va fi pregatit.
  Indiferenta din vocea ei il surprinse peste masura, dar realiza ca il si bucura. Il facea sa creada ca Fantine isi invatase lectia si ca nu era sanatos pentru ea sa-l astepte. Asa ca nu ii veni prea greu sa zambeasca, in ciuda faptului ca se simtea lovit in orgoliu de faptul ca ea se astepta ca el sa nu se intereseze.
  " Nici nu te-am cautat" spuse el cu o inocenta rara. Tehnic vorbind, nici macar nu mintea. El nu plecase niciodata in Padure ca s-o caute. " Dar te inseli cand spui ca nu trebuia sa astept un semn de viata de la tine. Vroiam macar sa stiu ca ai un adapost sigur. Ar fi fost culmea sa degeri pe undeva, asa cum aproape ai facut noaptea trecuta" Zambi, lasand cicaleala sa alunece. " Si apoi, stii ca sunt incapatanat si ca rareori fac ce mi se spune"
  Ridica din umeri si se uita spre ea. De data asta, ceva era diferit. Realizarea de mai devreme isi lasase amprenta. Ochii lui erau intunecati, decorati cu cearcane, duri, dar retinuti. Zambetul era oarecum fortat inainte de a se retrage, lasand in urma o scapare a unui conflict interior de proportii gigantice.
  
  

Maini murdare de vesnicie...Buze sarutate de cuvantul veninos...Trup inundat de scepticism, ura - imaginea monstrului din ea.Plutea inca aureola de inger, o aureola imbibata in vreme de care sta suspendata iluzia imunitatii in fata mortii.Un monstru si un sfant, un inger si un demon...
Se spune ca Raiul si Iadul sunt situate in cer si pe pamant, iar in unul sta adunata toata frumusetea si fericirea, in timp ce celalalt e mistuit de flacari.Se parea ca Fantine avea bucata sa de cer si de pamant integrate in propria ei persoana...Acum sfantul din ea era ascuns si ea ramase sub stapanire demonului, a monstrului in care se ascundea puterea...Voia sa il pedepseasca pe Colin, pentru ca nu o iubea cum trebuia, era aiurita si razvratita asupra propriului eu...
Era ca o acuarela neagra pe o imagine roz, acoperind-o pana la ultimul centimetru, fara a-i da voie sa respire.Era ca si cum ar fi vorbit singura la telefon, un telefon cu un receptor inofensiv, pe cand lacrima stoarsa de suferina - ofensiva! In astfel de incercari ferestrele sufletului expuse prea des la incercari gresire si oarbe, prostesti chiar, isi pierd repede lumina...Ii era frica de incetosare, de izolarea sufletului, de delir...
O infuzie detoxifianta!De asta avea nevoie, ca sa-i curete sufletul de suferinta, dar sa nu ii ia cumva iubirea!O pastra strasnic ca pe o perla intr-o scoica.Isi dadu seama ca chiar daca era neimpartasita, era frumoasa totusi, era a ei, era pura si casta...
Ingerul ascuns intr-un colt al sufletului ei, incepu sa iasa din intuneric, cu pasi timizi, dar siguri.Aducea lumina...
Isi alunga singuratatea privindu-l pe baiat cu ochi blanzi, cerand iertare...era atat de frumos ca era aproape de el, cat isi dorise acest lucru ce cateva ore mai devreme!De ce sa refuze placerii aceleia?...
Era ca un deja-vu...insa isi aninti de un moment atat de asemanator: noaptea din pestera! Trebuia sa schimbe nota, sa treaca pe o nota mai pozitiva, sa vada partea buna a lucrurilor in cele din urma...
Nu stia ce sa zica, astepta "salvarea" din partea lui Colin...Avea nevoie sa uite macar pentru o clipa de toata agitatia si nelinistea din ultimele ore, avea nevoie de liniste...

• Isi framanta degetele, gestul lui din nastere ca mai avea putin si se aseza panica. Nu, nu avea nevoie de asta si categoric nu avea nevoie de asta acum. Ofta de cateva ori, schimbandu-si constant greutatea de pe un picior pe altul. Avea nevoie de o pauza. De ceva care sa-i alunge gandurile negre. Sa le tina in frau pana cand avea sa fie singur. Nu prea reusi. Din cine stie ce motiv, toata taria lui de caracter se duse pe apa sambetei. Poate era oboseala, poate era vina enorma ce-i ingreuna umerii. Nu stia nici el.
  Se simtea ca un batran in timp ce mergea spre masuta zgariata, acolo unde gasise initial biletul. Se ghemui langa, lipindu-si spatele de perete si rugandu-se din tot sufletul sa se controleze. Dar stia ca nu poate. Asa cum nu putea sa-i zica nimic Fantinei. Isi aduse genunchii la piept, imbratisandu-i strans, si isi ingropa fata intre brate. Pentru ca el ceda. De data asta chiar se intampla. Toate evenimentele il ajunsesera din urma, iar Soimeanul nu mai putea sa-si stapaneasca constiinta.
  Domni linistea. O liniste grea, apasatoare, rece, dar cumva bine-venita. O liniste meditativa. O liniste eliberatoare. Pur si simplu se intampla. Nici el nu stia cum. El doar se simtea ca un copil mic si prostut ce inca nu realiza ca mama nu o sa mai vina sa-l stranga intr-o imbratisare consolatoare. Ramase acolo, langa perete, incercand sa se faca cat mai mic posibil. Pentru ca trebuia. Pentru ca avea nevoie. Si se gandi la tot si la toate. La pericolele pe care le descoperise, la viata pe care o luase si sufletele distruse, la legatura lui cu Fantine si la cat de complicat era acum totul. La vina pe care o resimtea pentru ca nu putea sa-i intoarca Cercetasei sentimentul. La vina pe care o purta pentru ca nu-i putea raspunde asa cum isi dorea ea. Se gandi la viitor si la trecut. La morti si la vii. La toti cei iubiti si la cei pe care nu-i putea suporta. Se gandi la energie si la mutilarea propiului suflet. Asa ca atunci cand in sfarsit isi ridica privirea spre Fantine, dupa ceea ce paru o eternitate, ochii lui erau -fara voia sa- inrositi, iar obrajii umezi. Si nu-i mai pasa ca plansese. Nu-i mai pasa ca era baiat si ca baietii, in teorie, nu plang. Nu-l mai interesa.
  

Nu mai era iubirea cea care o conducea, era doar instinctul, la fel ca in cazul lupului din ea, atunci cand vana sau urmarea si chiar in momentul in care se transforma.El o manase sa lase in urma orice suparare sau mandrie si sa faca un prim pas spre o impacare a sufletelor...Era cu totul neasteptata reactia sentimantala a baiatului.Simtea o parte din vina, daca nu ar fi fost ea varcolac nu ar fi ajuns in incurcatura aceea...Daca nu s-ar fi cunoscut!
Inca de la inceput, de la prima intalnire, cand lumina sidefie a patronusului ii uni, inca de atunci actionase gresit, riscase prea mult, punandu-i viata in percol prin transformare..Doar decizia de a-i destainui micul secretul devenea cea mai absurda si cea mai gresita, era "fluturele ce avea sa aduca un uragan pe cealalta parte de glob", adica peste o perioada neinsemnata de timp! Fusese o reactie in lant! Un Efect Fluture!...
...Instinctul o duse spre baiatul care statea ghemuit langa perete, cu genunchii stransi la piept.Ezita, nu stia daca face bine...Daca nu va provoca un alt val de lacrimi, insa incerca totusi...Se aseza incet la podea, in genunchi, in fata lui Cols...Nu stia ce trebuia sa faca, mainile ii tremurau, iar respiratia-i era sacadata ...Isi aseza mainile pe genunchii baiatului si isi apropie fata pistruiata de obrajii umezi si rosii...Ii simtea mirosul, devenise ca un drog pentru ea facand-o sa uite pentru o clipa ce facea...Isi ridica o mana si i-o aseza delicat pe frunte, grijuliu, ca o mama care verifica febra copilului micut.Se simtea in rol de aparatoare si ocrotitoare...era ceva nou, dar special. Pielea era fierbinte, iar mana ei rece devenise ca un calmant.Isi ridica a doua mana de pe genunchi si le muta pe amandoua pe obraji, vrand sa-i faca bine cu "calmantul" ei ce servea pe post de gheta...Doar doi centimetri ii desparteau...Parcurse dispanta ce i se paru cea mai lunga dintre toate si saruta delicat fruntea ce fierbea...
Avuse un moment de luminare, nu isi putea explica cum putuse...Speriata isi trase mainile inapoi, constientizand cata vina purta acum.Se ridica de la podea si facu cativa pasi, cautand un loc cat mai indepartat de Colin...

• Isi inchise ochii si se bucura de raceala bine venita a mainilor fetei. Aveau un efect instantaneu. Aveau un efect asemanator iernii, iar lui ii placea iarna. Era anotimpul lui preferat. O particica mica a mintii sale se gandea la cat de bizara era situatia. Fantine era o fata-lup, iar sangele ei era aproape acelasi lucru cu focul. Pielea ei trebuia sa arda precum soarele la atingere. Ea trebuia sa aiba insasi energia vietii inchisa in caldura interna, in timp ce, prin comparatie, el trebuia sa fie aproape de un mort. Un mare cub de gheata. Asta trebuia sa fie el. Un cub vioi si alunecos, dar rece. Asa ca i se paru dubios cum de totul era exact pe dos. Cum de pielea lui fierbea, in timp ce a ei ramanea rece, impecabil de rece, asemenea zapezii.
  Simti ca ceva se schimba si ca ipostaza curenta deschidea noi portite spre parti nestiute ale propriilor universuri. Pentru ca Fantine nu mai intampinase un Hawkeye plangacios, iar Colin nu mai intampinase o Fanty materna si protectoare. Era amuzant. Era amuzant pentru ca situatia parea sa fie exact pe dos. Era... Era nenatural, dar totusi parea la locul potrivit. Realiza pentru a mia oara ca, indiferent de relatie si de grad, avea sa tina la fetiscana roscata pana la finalul zilelor sale. Pentru ca Fantine devenise o prioritate in viata sa si foarte putini reuseau sa aiba un astfel de statut. Deoarece el stia o gramada de lume, dar il interesa de foarte putini cu adevarat. Pentru ca era nou si totusi vechi. Pentru ca era curios.
  Simti atingerea delicata a sarutului plantat pe fruntea sa, insa ramase nemiscat. Se temea ca un raspuns venit din partea lui - indiferent de natura - nu ar face altceva decat sa ingreuneze lucrurile. Iar el nu vroia asta, pentru ca nu vroia sa stie ca Fantine avea sa plece iar hai-hui pe undeva. O auzi pasind, indepartandu-se, dar tot nu-si deschise ochii.
  " Mersi" rasuna intr-un final vocea sa, grea, ca de plumb, dar cu o urma de zambet. Si cumva, stia ca prin acel unic cuvant spusese tot ce mai trebuia adaugat.
  Isi sterse fata cu mainile si afisa un zambet mic si prostesc. Se ridica in picioare, incercand sa fie cat de vioi si tipic putea.
  " Spuneai ca ai avut probleme... Ce s-a intamplat?" intreba, pentru ca trebuia cumva sa-si reintre in rol.
  

O bucura nespus ca Colin fusese indiferent la sarutul acela care venise involuntar, ca un reflex neconditionat...Ar fi trebuit sa raspunda si ea cu acelasi Multumesc, inca de demult, insa orgoliul era mult prea mare si ajunse sa o faca sa regrete...Se bucura la fel de mult ca Colin isi reveni si se puse pe pozitie.Nu stia sa joace prea bine rolul de mama grijulie, si nu stia ce ar fi facut daca criza de melancolie a lui Cols ar fi durat.Intrebarea lua forma unei ultimi salvari, a unei detasari de ceea ce se petrecuse mai devreme.
Trebuia sa isi dezmorteasca imina incarcata cu griji si sa destainuie intamplarea cu bunica ce aparuse atat de brus si pe nepregatite in viata ei, cand nici nu stia macar de existenta ei...Ar fi trebuit sa aiba desigu o bunica, insa nu stia daca erasau nu in viata...

"Am fost la ocean...pentru a treia oara in viata mea, doar ca in primele doua eram diferit, eram cu ai mei, alte trairi, alte senzatii...Acum insa nu mai sunt, sunt singura, iar ceea ce simt e pe masura...Mi-am amintit de casa aia mica cu semineu de piatra, casa mea, unde stiam sigur ca voi gasi macar amintiri, daca nu vre-un indiciu care m-ar ajuta sa ineleg ce s-a intamplat cu adevarat.Credeam ca voi gasi acolo macar un mic indiciu, speram ca toate pornisera acolo si ca acolo o sa se sfarseasca...
Credeam ca e pustie si ca nu mai locuieste nimeni acolo, totul ramasese la fel.Insa ma inselasem fiindca imi deschise o batrana, identitatea careia m-a surprins nespus...Era bunica mea!Neasteptat si straniu...Nu stiu de ce, insa mi-a adus doar nesiguranta si banuiala.Nu pricep care e motivul, fiindca nu am gasit nimic banuitor, era totul perfect, exact cum trebuia sa fie, cu poze si lucruri vechi pastrate, cu aceeasi mobila si aranjamen.Era trista sarmana si singura.O inteleg, insa simt o distanta intre noi, prea dura, ce ne desparete!...Facu o pauza lunga in care se gandea ca nu se putuse bucura de acel fel de iubire venit din partea bunicii, si ca trebuia neaparat sa se intoarca, mai devreme sau mai tarziu!..."Insa nu am gasit nici un indiciu, nimic folositor...Pote ca nu am cautat destul de bine...si timpul..nu-l mai aveam , trebuia sa revin!"...

• Asculta cu o rabdare nefireasca, intrebandu-se cum era pentru Fantine sa se stie atat de aproape de mare. Putea sa incerce sa-si imagineze ceea ce simtise ea, atat de data asta, cat si atunci cand era alaturi de familia ei. Insa ii veni destul de dificil. Si asta pentru ca lui ii lipseau acele senzatii. Pentru el, marea insemna copilarie si libertate protejata. Pentru el, marea nu putea sa fie vazuta decat de pe coastele inalte ale Irlandei, acolo unde mirosul sarat si sunetul ritmat al valurilor ce se spargeau de stancile solide aduceau tot farmecul copilariei. Recunostea ca nu fusese de multe ori pe malul unei mari, insa de fiecare data cand se intamplase era fericit. Era liber precum un pescarus, chiar daca bunicii sau parintii nu il scapau din priviri. Pana la urma, in ciuda faptului ca era un copil zvapaiat, era un Rovson si oricine stie ca un Rovson mic nu trebuie lasat nesupravegheat. Nu pana cand nu isi invata locul si nu invata sa se descurce singur. Iar el era pe atunci un Rovson tanar. Foarte tanar. Chiar si acum avea momente cand statea si se intreba unde disparuse copilul ala. Fiindca, in ciuda faptului ca Hawkeye era la fel de energic precum o tanca de sapte ani, era ceva mai matur si cu capul pe umeri. Dar la fel de aerian in acelasi timp. Doar pentru ca acum stia sa se lege la sireturi nu insemna ca putea sa intre in libertatea adultilor. Insa el nu mai era un copil. Doar mai pastra o urma a acelui spirit. Acum purta greutatile tineretii pe umeri. Avea planuri de viitor si griji.
  " Dar cum poti sa spui ca esti singura?" intreba el uimit.
  Fantine era la Hogwarts, iar la Hogwarts nu erai niciodata singur. Era o Cercetasa, asa ca sigur o avea de partea ei pe Sefa de Casa. Si ii veni sa-i spuna ca-l are si pe el, dar se abtinu in ultima clipa, incercand s-o dreaga cat mai politicos.
  " Adica, o ai pe bunica ta acum. Si mi se pare normal sa existe o oarecare distanta intre voi la inceput. A trecut atata amar de vreme, pana la urma! Dar eu zic ca dumneaei merita o sansa. Sigur i-a fost dor de tine!" Lui, idiotului, i-a fost.
  

Isi luase o pozara de pe suflet, se simtea libera si proaspata, cu constiinta curata.Colin fusese un bun ascultator si totul paruse a fi mult mai usor decat isi imaginase...Erau adevarate vorbele baiatului si stia sigur ca exista o legatura mult mai mare decat cea de rudenie dintre ea si batrana din casa de pe Hunter 37...
Era o legatura a doua suflete de lup, a doua destin.In esenta, se contura acelasi destin in ambele cazuri...Foc...25 perechi de cromozomi..Singuratate ...
Trebuia sa se intoarca, evident..Totul fusese atat de straniu, prea grabit, iar timpul facuse inadins ca intalnirea aceea frumoasa si cu totul deosebita sa dureze atat de putin.. plecarea atat de precara incepura sa o apese, sa o preseze ca o piatra pe inima.Trebuia sa se intoarca, era de datoria ei sa puna cat mai curand posibil capat acelei aventuri, povestii cu “Trandafirii albastri” si sa ia o pauza…Ar fi vrut sa ramana in casa cu semineu vechi, cu pereti verzi, cu biblioteca imensa si fotoliu batran, pentru totdeauna.Poate era sa fie mai frumos acolo, invaluita de amintiri, poate ar fi fost mai frumos sa traiasca intr-un univers imaginar, hraninduse din iluzii…Insa “era un nu stiu cum si-un nu stiu ce” care o tinea acolo, la castel, la Hogwarts, la magie si vrajitorii…Acel ceva statea acum in fata ei, asteptand parca un raspuns, ceva ce ar fi umplut golul dintre ei, ce ar fi spart linistea serii…

"Da stiu ca exista multi ce ma iubesc intr-un fel sau altul, cu toata ca nu prea multi.Insa...insa ziceam de tata...Fra eroul medieval al copilariei mele..."
Nu mai voia sa vorbeasca atat despre singuratate si departare, nu voia sa-si aminteasca iar de clipele superbe impreuna cu el, stiind ca se supune prea mult riscului de a pasi intr-o noua criza de melancolie...
Avea nevoie de realism: acum mai mult; pentru a putea trai linistita in fanteziile ei, dupa ce povestea se va incheia.Nu stia de ce isi construise gandul ca povestea aceea era deja terminata si ca de acum putea sa-si vada de viata ei.Era grsit, fiindaca abia reusira sa gaseasca cateva indicii, asta servea pe post de stimulator, un stimulator ce-ti da curaj atunci cand ti se pare ca e Iadul pe pamant...
Un gest bine cunoscut, o ridicatura semeata de barbie care voia sa intrebe ce se putea face mai departe.Cerea parerea expertului...

• Albastrul lichid straluci cu emotie, iar ochii lui se marira usor in anticipare. Nu zambea, insa, asa cum ii zisese cineva inainte, banuia ca urma colturilor ridicate ale buzelor exista. Pentru ca Hawkeye era mereu un zambaret, indiferent de situatie. Pentru ca el era energic si vibrant in esenta. Era constient de faptul ca acest Hawkeye disparuse de cateva ore zdravene, inca de cand gasisera primul trup neinsufletit in tunel, la inceputul intregii calatorii. Dar acum calatoria luase sfarsit si cumva, optimistul de el nu se intorsese. Spera la fel de mult ca inainte, spera la fel ca intotdeauna, dar nu mai era acel 'vazator a partii pline a paharului', asa cum ii statea in caracter. Si cumva, stia ca acel Colin nu se va intoarce pana cand povestea nu se va incheia cu totul. Pentru ca ei trecusera doar de primele capitole. Simtea ca erau inca multe 'pagini' de frunzarit pana la deznodamant. Se intreba in treacat daca macar trecusera de punctul culminant, dar avea senzatia ca raspunsul e 'nu'.
  O urmari pe Fantine cum isi ridica barbia, cautand intrebarea din ochii ei albastri. De indata ce intelese, zambi. Un zambet tipic lui, un lucru ce lipsise in ultimele ore chinuitoare. Isi pocni degetele si isi freca palmele.
  " Pai ce mai asteptam? Avem cateva indicii care asteapta sa fie puse cap la cap, iar tatal tau nu o sa astepte o vesnicie ca sa fie gasit"
  Iesi pe culoarul intunecat, acolo unde mirosul greu al mortii inca mai impregna aerul. Lua cartile si biletul pe care le abandonase atunci cand fusese atacat si se intoarse cu ele inapoi la Fantine. Se aseza pe podeaua prafuita intr-o pozitie turceasca, unindu-si calcaiele intr-un fel straniu.
  " Fanty, inainte de toate trebuie sa-mi promiti ca o sa ai mare, extraordinar de mare grija! Ca o sa fii precauta si nu o sa te avanti in nimic fara sa analizezi. Promiti?"
  O privi serios, incercand sa se impuna. Daca aveau sa-l gaseasca pe domnul Tholomyes, atunci Colin avea sa se asigure ca fiica acestuia va fi in siguranta.
  

Simti o mare responsabilitate pe umeri, lua un aer tipic si sobru, isi abtinu un zambet tusind ragusit si il privi in ochi pe baiat:
"Bine, va fi bine, sa nu iti faci griji!"...era destul de grea sarcina aceea, nu avea de unde sa stie ce ii astepta, si daca va avea norocul sa mai ramana in viata macar o zi.Nu isi putea asuma acea responsabilitate, era o povara mult prea pentru micuta Fantine….
Treaba parea aproape rezolvata, insa erau mici detalii inca neclare.Stia ca ceea ce pare la prima vedere un nimic si nu merita importanta se dovedeste a fi un fir principal, o salvare, un indiciu…Trebuia deci sa mai caute, sa nu ezite in “investigatia” pornita, si asta doar impreuna.Deveneau o forta cu adevarat!Reusisera sa opreasca doi tipi destul de impunatori in fata lor, de ce nu ar fi reusit pe mai departe!?Speranta ii dadea curaj, insa nu isi putea asuma nicidecum respnsabilitatea.Nu putea promite…
Se aseza pe podea, langa Colin.Acesta aparea in ochii sai intr-o noua forma.Una veche insa cu alte trasaturi.Din nou un profesor, de care asculta cu smerenie, si pe care il privea cu incantare.El era capul, el analiza indiciile, lui ii dadea ascultare!