Darkmark RPG Forum / Hogwarts / Imprejurimile Hogwarts-ului

« Previous 1 2 3 4 Next »

/ Things will never be the same

Vanessa Benford, Meredith Swann & Dave O'Donnel

Vanessa iesi prin usile din lemn masiv de la intrare, privind confuza in jur; era abia sapte dimineata, iar holurile castelului pareau mai pustii ca niciodata. Stia ca nu era bine sa umble de una singura in acele ceasuri de singuratate, dar nu ii pasa.
Acum totul se schimbase; acum simtea ca putea face orice, doar sa scape de sentimentul de vinovatie ce o cuprinse inca de seara trecuta.
“-Meredith?” intreba ea, intrerupand tacerea ce se asternuse pe deasupra coridorului. O vazuse inca de pe scari, insa nu era sigura ca era ea.

Isi ridica lenesa privirile, intorcandu-si capul spre locul in care isi auzise cu cateva minute in urma numele. O recunoscu din prima pe Nessie si o urma de zambet ii aparu pe chip. Nu o mai vazuse de ceva timp.
“-In sfarsit mai apari si tu..am crezut ca te-ai transferat” remarca tanara, privind cum astropufa se apropie cu pasi repezi de ea.
Se ridica, imbratisand-o cu blandete; chiar ii simtise lipsa in ultimele luni.

Simti aroma dulceaga a parului ei si incepu sa rada; era exact la fel – nu se schimbase cu nimic. Aceeasi figura familiara, acelasi zambet, aceeasi expresie plina intotdeauna de o intelegere aproape molipsitoare.
“-Si eu ti-am dus lipsa, stiu” chicoti Vanessa, dandu-si ochii peste cap.
Se indreptara impreuna spre cel mai apropiat copac, privind in jur; era gol. Curtea era invelita intr-o pelerina racoroasa, tacuta. De parca Hogwarts’ul ar fi fost scufundat in faldurile adanci ale somnului pentru totdeauna

Se aseza la radacina arborelui imbtranit, strangandu-si pelerina in jurul corpului. Era destul de rece dimineata. Iar culorile rosiatice ale copacilor pareau a fi rupte din paleta metalelor pretioase. Aur, platina, bronz – peste tot vedeai frunze care cadeau incet, croindu-si drum spre pamantul amortit.
Isi deschise brusc ochii, inspirand aerul proaspat.
“-E toamna” ofta ea, privindu-si cea mai buna prietena.

Pufni usor, putin irascibila. Era intotdeauna asa dimineata, dar Meredith o suporta de fiecare data. La un moment dat ajunsese sa se intrebe daca nu vroia un salariu pentru asta. Sau macar o recompensa.
“-Nu-mi mai adu aminte” mormai ea. Ura efectiv toamna – era anotimpul in care moartea parea a fi cea mai prezenta fiinta. Totul se stingea – de la cele mai neinsemnate flori, pana la vremea calda care isi lua ramas bun de la imprejurimile castelului.

Meredith zambi, privind bucatile mari de frunze ce isi traiau ultimele clipe pe pamantul racoros. Nu mai era umbra de verde in peisaj – de parca totul ar fi fost inghitit de nemurirea aproape ucigatoare a toamnei.
“-Nessie?” intreba ea, cu jumatate de gura.
Nu stia daca era in stare sa o intrebe ce se intamplase de fapt in acea seara; avea vaga impresie ca nu va reusi sa nu para prea curioasa sau insistenta.

Auzi tremurul usor al vocii prietenei sale si ofta; era mai mult ca sigura de intrebarea ce avea sa urmeze. Si intr-un fel se simtea datoare sa-i explice. Nu era nimic rau – dar cine stia cum avea sa reactioneze o persoana ca Meredith.
“-Stiu deja ce vrei sa ma intrebi” remarca tanara, prinzandu-si tivul robei cenusii intre degete.
“-Si stiu ca iti datorez si o explicatie” continua ea.
Incerca sa isi faca curaj, sa inceapa sa povesteasca; insa cuvintele pareau blocate.

O privi usor amuzata cum incerca sa isi faca curaj sa vorbeasca; insa in cele din urma inchise ochii si isi lasa gandurile sa zboare aiurea. Nu stia cum ar putea reactiona – voia doar sa stie adevarul. Sa stie ce s-a intamplat in acea seara de august.
“-Haide, Nessie” insista ea, dupa alte cateva minute de tacere.
Simtea cum timpul parea sa ii joace feste. De parca ar fi mers cu incetinitorul, iar secundele se tarau inerte prin jurul lor.
“-Te rog..” continua tanara, cu o urma de incruntare pe frunte.

Trase aer in piept si isi incepu povestirea.
“-Stii ca m-ai lasat cu Dave in biblioteca” incepu ea. “Si am ramas..singuri” continua Nessie.
Nu era prea sigura daca sa continue, insa privirea ferma a astropufei ii dadu curaj.
“-Si a venit langa mine si s-a asezat pe un scaun. Si a inceput sa imi vorbeasca despre cat de mult i-am lipsit. Abera. La un moment am zis ca ma ridic si plec, pentru ca nu gaseam nicio logica in ceea ce imi zicea. Era absolut stupid din partea lui si lipsit de sens. Si totusi, continua sa spuna acelasi lucru in ciuda protestelor mele” raspunse Vanessa, incet.

Isi pleca privirile, incercand sa mentina urma de zambet vag; se asteptase la asta. Poate mai mult ca niciodata. Relatia ei cu Dave se terminase la sfarsitul anului trecut, din motive pe care inca nu le cunostea. Dar acum totul parea ca incepe sa aiba legatura; de parca ideile s-ar fi legat una de alta in capul ei.
“-E in regula” murmura astropufa, ridicandu-si capul.
Vanessa o privea cu regret.
“-Stiu ca nu e vina ta” continua Mer, cu aceeasi voce mica.