my dear, I don't give a damn

[Ian Richter]

• Lui Jack îi pierise zâmbetul de pe buze. Închise ochii, mulţumind că era cu spatele la Lexie. Ea nu înţelegea. Nu el era cel care ar fii trebuit să dea explicaţii. În plus, nu era nimic de înţeles, aşa că de ce să se mai agite ? Îşi afişă din nou zâmbetul ironic şi se întoarse cu faţa spre tânăra femeie.
  - Habar n-am, răspunse el simplu.
  Nu ştia sigur ce era de făcut. Ceea ce ştia era că, orice ar face, oriunde ar fugi, Anne îi va ajunge din urmă şi îi va prinde. Era doar o chestiune de timp. Şi ceea ce îl făcea să se întristeze era faptul că, atunci când îl va ajunge, el avea de ales din trei variante : să se căsătorească cu ea, să îi spună că nu o iubeşte şi să o ucidă, sau să îi spună că nu o iubeşte şi să fie ucis. Aşa că, habar nu avea ce să facă mai departe.
  Şi nici nu avu timp să se gândească prea mult.
  Podeaua scârţâi ameninţător sub greutatea unui corp în faţa uşii de la cameră. Jack o privi panicat pe Lexie, o prinse de mână şi o împinse cât putu el de blând după draperia opacă, de un roşu spălăcit, până în pământ. Cea mai patetică ascunzătoare. Era sigur că Lexie va putea vedea tot, cu ajutorul câtorva farmece simple.
  Clanţa se învârti şi uşa se deschise repede. Jack simţi că-i îngheaţă inima când o văzu mai aproape. Era incredibil de frumoasă şi avea acel farmec ce îl atrăsese la ea de la început. Cu puţin noroc, ar fii putut să o iubească. Păcat că norocul le lipsiseră total.
  Anne îl privi cu o expresie de mânie înmuiată într-o dragoste pătimaşă. Avea picioarele goale şi murdare de noroi şi, cu o mână albă şi fină ţinea satinul greu al rochiei, încă albă, cu toate că avea tivul înnoroiat. Îl privi pentru câteva secunde, apoi se repezi spre el, aruncându-se într-o îmbrăţişare oarbă.
  Jack o îmbrăţişă şi el şi, pentr o clipă, se simţi din nou copi, în curtea din spatele conacului familiei Richter, pe leagănul înconjurat de trandafiri, cu Anne odihnindu-şi capul pe umărul lui.
  Îşi dădură drumul şi ochii lui Anne străluceau de lacrimi. Însă aveau o nuanţă dură ce lipsise înainte.
  - Unde e ? întrebă ea.
  Jack ştia exact la ce se referea.
  - A Dispărut, laşa. O profesoară urâtă din grupul de Poţiuni, spuse Jack cât de sincer putu.
  Spera ca Lexie să nu creadă minciuna sau să izbucbească în râs când îl auzea.

[Lexie Stryder]

• Lexie se ascunse după draperia roşie liindu-şi ascultătoare corpul de marginea rece a geamului spart. Era clar că cineva se apropia şi viperina îşi flutură încet bagheta. Brusc, draperia din faţa ei păru că se dizolvă în aer, însă numai ea putea să vadă cele două siluete din camera întunecată şi murdară, nu şi invers.
  Viperina îşi ţinu respiraţia, decisă să nu fie descoperită sau să îi strice în vreun fel planul pe care Jack îl făcuse. Sau poate că nu făcuse niciun plan, doar încerca să o salveze pe Lexie şi poate chiar şi pe el însuşi.
  Tânăra femeie îşi ţinea mâinile rigide, una dintre ele încleştată pe bagheta de lemn privind-o pe Anne cu antipatie amestecată cu compasiune şi înţelegere. Simţea acele sentimente din cauza faptului că era o femeie şi femeile se înţelegeau reciproc indiferent de situaţie. Era ceva involuntar.
  Viperina încercă să nu pufnească la auzul minciunii lui Jack, însă nu se simţea deloc jignită. Şi dacă nu minţise, tot nu s-ar fii simţit jignită în acel moment pentru că acum voia doar să scape de aşa zisa Anne şi să nu mai aibă treabă cu vrăjotri puternici.

[Ian Richter]

• Anne se uită la el suspicioasă şi privi în jurul camerei ca şi cum s-ar fii aşteptat să o vadă pe fată aşezată pe un fotoliu. Stătu nesigură câteva secunde, încercând să se decidă dacă să îl creadă sau nu, însă, în cele din urmă, îi zâmbi uşor. Jack răsuflă uşurat în gândul său.
  - Trebuie să-mi explici ce-ai făcut, Jack, spuse ea, încruntându-se brusc. Noi doi trebuia să ne căsătorim. Unde-ai fugit ?
  Jack îşi aminti ca într-un film ultimele zile ale lui de acasă şi simţi cum toate acele griji îi vin înapoi. Dintr-o dată, ochii îşi pierdură din strălucirea jucăuşă, iar expresia lui deveni mai bătrână şi obosită.
  
  Era ziua cea mare şi Anne era foarte entuziasmată. Faţa ei strălucea de bucurie cât timp vorbea entuziasmată cu domnişoarele de onoare despre culoarea de un albastru pal al patofilor lor noi, asortaţi rochiţelor. Însă Jack nu observase asta. Avea atâtea pe cap ! Tot comitatul se strânsese acolo. Mama, tata, bunicii, străbunicii, nepoţii, fraţii ... cu toţii aşteptau să-l vadă pe Jack luând-o pe Anne Grace, fata fierarului. Iar el ştia că nu se va întâmpla aşa. Ochii lui Jack erau lipsiţi de expresie şi îi apărură riduri premature pe frunte şi în jurul ochilor. Era ziua lui cea mare. Ziua lui din noua viaţă fără griji.
  
  Jack zâmbi obosit.
  - E o poveste lungă, răspunse el într-un final, făcându-i semn să ia loc.

[Lexie Stryder]

• Lexie privi prin perdeaua groasă de catifea roşie şi nu reuşi să îşi reprime un val de curiozitate care o lovi brusc. Era curioasă în legătură cu toate lucrurile care i s-au petrecut lui Jack. nu înţelegea ce îl făcuse să o părăsească pe Anne chiar în momentul care ar fii trebuit să fie cel ami fericit din viaţa ei de femeie. O privi pe Anne din cap până în picioare, analizându-i frumuseţea sălbatică exotică, care brusc nu o mai înfricoşa, ci îi înteţea sentimentele de compasiune şi înţelegere care le simţise cu câteva minute înainte. Fusese rănită de Jack, rănită rău şi viperina ştia că, dacă bărbatul nu avea o explicaţie bună pentru ceea ce făcuse, va scădea în ochii ei cu un centimetru pe care nu îi va mai putea recupera niciodată, indiferent de ceea ce făcea.
  Pentru că să îi dai speranţe unei femei, să îi arăţi că o iubeşti, să îi ceri mâna şi apoi să o părăseşti în faţa altarului era ceva aproape de neiertat.
  Însă, bineînţeles, acesta era doar un punct de vedere şi ştia că lucrurile puteau lua o întărsătură total opusă în momentul în care şi-l va spune Jack pe al său.
  Când îi auzi vorbele despre 'o poveste lungă', Lexie avu un impuls puternic de a ieşi din ascunzătoare şi a-l îndemna pe bărbat să spună totul, să îi explice tinerei femei de ce îi zdrobise inima. Îi datora asta şi o ştia şi el.
  Însă se controlă pentru că îşi aminti de faptul că, în situaţia din acea seară, Lexie nu părea deloc nevinovată, aşa că nu putea să facă nimic ca să îndrepte lucrurile în afară de să stea după acea draperie stupidă şi să îi privească pe cei doi cum îşi spun povestea.

[Ian Richter]

• Anne ridică dintr-o sprânceană, sceptică, acea expresie atât de familiară lui Jack. Era ciudat să îşi amintească atât de multe lucruri din vechea lui viaţă, atât de brusc. Decise de mult să lase trecutul în urmă, dar iată că trecutul revenea din nou şi din nou, ajungându-l din urmă.
  - Povestea noastră e lungă, Jack, spuse Anne. Îl privea expectativ, aşa că Jack se hotărî să spună totul.
  - Eu nu am fost fericit, înţelegi ? Eu eram stresat, eram îngrijorat, eram ocupat. Eu eram tot ce nu voiam să devin. Deveneam tata. Tu erai minunată, însă eu am fost egoist. În plus, singurul motiv pentru care părinţii mei ţineau să mă căsătoresc cu tine erau banii. Eu nu vreau să fiu întreţinut de o femeie. Vreau să mă simt bine, nu chinuit, în lanţuri.
  Inspiră aer adânc în piept, după ce zisese totul foarte repede. Nu îi plăcea să-şi dezvăluie sentimentele şi faptul că ştia că Lexie asculta de după perdea făcea lucrurile şi mai grele. Faptul că o părăsise pe Anne era unul dintre lucrurile de care nu era mândru. Acum, trebuia să recunoască asta nu numai în faţa ei, ci şi în faţa profesoarei de Poţiuni pe care abia o cunoştea de câteva ore.
  - Aş fii putut să simt ceva pentru tine, dacă nu ar fii fost totul sub obligaţia şi lupa de observaţie al părinţiilor.
  Anne îl privea cu o expresie neutră întipărintă pe faţă şi Jack era sigur că acum urma furtuna.

[Lexie Stryder]

• Lexie îi privi pe cei doi, simţindu-se brusc incomfortabil şi nelalocul ei. De fapt, nici nu era la locul ei. Era complet pe dinafară, nu avea dreptul să asiste la acea scenă, să se infiltreze în viaţa unui om pe care nu îl cunoştea suficient de bine încât să se considere măcar prietena lui. Îşi plecă ochii, simţind cum se înroşeşte la gândul că numai cu câteva secunde înainte vruse să se amestece, o interesase atât de mult şi aşteptase cu sufletul la gură să afle ce se va întâmpla între cei doi tineri.
  Farmecul de pe draperie dispăru la comanda ei şi se găsi cu nasul aproape lipit de materialul roşu şi ponosit. Măcar atâta intimitate le putea da dacă tot oricum le va auzi cuvintele. Se întrebă ce ar spune Anne dacă ar ştii că Jack nu era singurul care o auzea. Lexie era mai mult ca sigură că nu va reacţiona prea frumos. Aşa că, cea mai bună variantă era să rămână ascunsă după perdeau roşie şi opacă, fără să se mişte.
  Îi auzi vocea lui Jack şi viperina îşi înăbuşi curiozitatea care o pătrunse din nou. Totuşi, de data aceasta, jena era mai puternică, aşa că reuşi să o ţină în frâu.
  Cu toate astea, auzi ceea ce spusese Jack şi descoperi cu un fel de mândrie neînţeleasă faptul că nu scăzuse cu nimic în faţa ei şi că Jack era la fel ca înainte şi după acea mărturisire. Ceea ce se întâmplase între Anne şi bărbat nu era greşeala lui, ci a amândurora. Însă viperina spera că vor rămâne prieteni. Aşa ar fii fost cel mai bine. Doi prieteni vechi, care să îşi vadă de drumul fiecăruia, care să se înţeleagă şi să se distreze împreună, dar care să îşi permită unui altuia să trăiască fericit, indiferent cu cine.
  Anne trebuia să treacă peste trădarea bărbatului şi să îl lase să trăiască mai departe.

[Ian Richter]

• Anne încercă să spună ceva, însă se înnecă în cuvinte. Jack întinse mâna spre ea, încercând să reacţioneze cumva, însă fata îşi reveni şi lăsă să-i scape un urlet inuman. Jack simţi cum i se ridică părul de pe braţe şi se dădu un pas înapoi, retrăgându-şi mâna. Anne îl privea cu o expresie înnebunită şi disperată.
  - Eu te-am aşteptat, timp de trei ani în continuu ! strigă ea. Te-am aşteptat, cu sufletul la gură, eram atât de sigură că vei veni, că ne vom iubi ca la început şi ne vom căsătorii ! Chiar şi când nu mi-ai răspuns la scrisori, am crezut că nu vrei să afle cineva unde eşti, că nu vrei să mă pui în pericol ! Iar acum te găsesc în sfârşit şi tu-mi spui că nu mă vrei !
  Ţipă ultimele cuvinte pe un ton isteric, gesticulând furioasă şi apropiindu-se din ce în ce mai tare de el. El o prise de încheieturi când Anne încercă să-l lovească cu pumnii, forţând-o să se calmeze.
  - Nu fii isterică, Anne, ştii că nu eşti tu, îi spuse Jack pe un ton calm.
  Anne îl privi cu ochii înlăcrimaţi, încă având o mică licărire de speranţă. Dintr-o dată totul deveni opac, iar ochii ei nu mai exprimau nimic decât o răceală de gheaţă.
  - Ai dreptate, ar trebui să trec direct la fapte, spuse ea. Şi prietena ta ar trebui să iasă de după perdea dacă nu vrea să vin eu să o scot.

[Lexie Stryder]

• În momentul în care gura strâmbată de mânie a lui Anne scoase un urlet ciudat şi isteric, Lexie tresări, brusc şi involuntar, asociind sunetul cu un urlet al unui animal înfometat care fusese prea mult tentat de un dresor cu o pradă în mână. Viperina se rugă în gândul ei ca Anne să nu fii observat faptul că draperia se mişcase uşor. Aproape că răsuflă uşurată atunci când ea începu să ţipe la Jack, însă încă îşi ţinea ochii strânşi închişi.
  Când auzi aşa zisa calmare a lui Jack, viperina îşi deschise ochii, încet şi într-un mod exasperat. Cum de bărbaţii nu gândeau niciodată ce trebuie spus în astfel de situaţii? Bineînţeles că era ea. Sau ala era în mintea femeilor. Ea era de vină că îl pierduse, indiferent ce scuză folosea bărbatul. Îndiferent cum o calma, femeia tot simţea frustrarea că greşise cu ceva.
  Însă toate aceste sentimente îngheţară brusc în ea, lăsând un gol rece şi pustiu atunci când îi auzi vocea puternică şi supărată a lui Anne. O văzuse. Ştia că era acolo. De ce naiba nu fugise când avea ocazia ? De ce ieşise la plimbare cu un elev când ar fii trebuit să îl trimită în pat ? Toate astea aduceau numai necazuri şi era numai vina ei !
  Lexie îşi strânse bagheta şi dădu draperia la o parte, privind-o pe Anne cu o expresie în care se puteau citi perfect toate sentimentele pe care le avusese până atunci. Nu ştia dacă nu cumva ar fii trebuit să adopte o atitudine rece şi neprimitoare faţă de femeie, însă nu voia să fie cineva cine nu era. Toată acea tărăşenie era o lipsă acută de comunicare, şi, dacă erau suficient de răbdători, o puteau rezolva atât de simplu şi paşnic ! Lexie îşi drese încet glasul.
  'Eu nu am nicio legătură cu Jack, însă îţi pot spune că e un bărbat extraordinar şi că nu are niciun rost să îl forţezi să stea lângă tine pentru că vei pierde toată spontanitatea şi caracterul care sunt sigură că te-a făcut să te îndrăgosteţti de el,' spuse viperina. Imediat după aceea, îi privi pe cei doi, uimită şi ruşinată totodată de îndrăzneala de care dăduse dovadă spunând acele cuvinte.

[Ian Richter]

• Jack aproape că îşi dădu o palmă peste frunte la cuvintele lui Lexie. Anne izbucni.
  - Oh, deci tu nu crezi că eu ştiu cum e Jack ? Nu crezi că îl cunosc ? Crezi că nu ştiu ce m-a făcut să mă îndrăgostesc de el ? Ei bine, ba da ! Îl cunosc de o sută de ori mai bine decât tine, ştiu cum îşi bea cafeaua dimineaţă, cum îi place ca cearşaful să fie schimbat o dată la două zile şi că urăşte să i se spună de două ori acelaşi lucru. El îl iubesc, iar tu nu ai ce căuta în povestea asta !
  Anne deveni isterică şi incoerentă, aşa că Jack interveni din nou cu partea cu calmarea. Lexie nu merita ca cineva să ţipe la ea pentru lucruri pentru care nici măcar nu e de vină.
  - Las-o în pace, Anne ! Dacă ai chef să te răzbuni, răzbună-te pe mine.
  Fata se întoarse turbată spre el.
  - Oh, aşa am să şi fac ! Nu vei scăpa, Jack Richter. Dacă eu nu voi fii soţia ta, mă voi asigura că nicio fată nu va fii vreodată !
  Bărbatul o privi, neclintit de avertismentele ei. Ştia că nu se va atinge vreodată de el.
  - Anne, ar trebui să pleci. Şi să nu mai vii vreodată aproape de mine, spuse Jack scurt.

[Lexie Stryder]

• Lexie se dădu înapoi la auzul cuvintelor lui Anne. Nu înţelesese nimic din ceea ce spusese viperina, şi era orbită de supărare. Era atât de rănită, încât spunea cuvinte pe care nu voia să le spună şi făcea lucruri pe care viperina era sigură că nu le-ar fii făcut în alte circumstanţe.
  Cu toate astea, nu putea să spună că nu simţise un gol în piept când i se spusese în faţă că nu are ce căuta acolo. Cuvintele erau atât de adevărate încât viperina ar fii vrut să iasă pe uşă în acel moment şi niciodată să nu se mai amestece în viaţa lui Jack sau Annei.
  Însă nu o făcuse şi ştia că trebuia să fie corectă şi să încerce să nu îl amestece pe Jack cu Anne. Trebuia să îl ia separat. Voia lui era alta, iar Anne vorbea cu ură în acel moment. Nu ştia ce să creadă.
  Lexie privi cum faţa tinerei mirese se transformă din durerea dezgolită într-o mască de demnitate şi curaj la auzul cuvintelor lui Jack. Tăcerea ei bruscă era mai rea decât istericalele. Era apăsătoare, asurzitoare.
  'Ştii, poate nu ar trebui să spui asta,' interveni Lexie din nou, ignorând pufnetul Annei. 'Anne, Jack nu vrea să te mai vadă, dar sunt sigură că puteţi rămâne prieteni.'
  Lexie spuse ultimele cuvinte încet, de frică să nu mai facă o gafă ca cea anterioară.